Tatonările anterioare ale poetului maramureşean Ioan Es. Pop descoperit de Laurenţiu Ulici ar putea fi şi ele redescoperite. Au urmat, într-un interval de graţie lirică, două volume de aceeaşi forţă vizionară şi albă expresivitate: „porcec“ (1996) şi „pantelimon 113 bis“ (1999), recompensate cu alte premii naţionale. Pe baza acestei serii editoriale ce configurează, prin omogenitate tematică şi coerenţă simbolică, un triptic, Ioan Es. Pop a fost plasat, prin unanimitate de voturi critice, pe prima poziţie a liricii „nouăzeciste“. Deşi, în literatură, asemenea clasamente sunt minate de o structurală imperfecţiune (fiindcă se alege dintre forme artistice, în fapt, incomparabile), comentatorii avizaţi s-au pus de acord că autorul volumului „ieudul fără ieşire“ este cel mai important poet apărut la noi după 1989; după cum tragicul Cristian Popescu, care a debutat, cum-necum, înainte de Revoluţie, e liderul generaţiei ’90.

Dramă şi tragedii

După acest întâi val de receptare, am impresia că şi poezia lui Ioan Es. Pop, şi critica pe marginea ei au intrat în impas. Superlativele au fost consumate, elogiile şi-au pierdut forţa caracterizantă, devenind stereotipe şi înscriindu-se într-o inerţie evaluativă. Expresionism, vizionarism, poète maudit... Dar ce tip de expresionism? Sub ce auspicii şi în ce cadre sunt turnate viziunile? Cum se densifică, pentru a nu fi o poză, postura de
poet blestemat, damnat?

În viaţă, dramele lovesc şi distrug omul, acoperă ca un linţoliu familiile, afectează o (micro)comunitate şi destinul individual. De drame şi tragedii, oamenii rămân marcaţi până la sfârşitul zilelor. În literatură însă – şi în expresia concentrată, tensionată a acesteia care este poezia modernă –, drama e un climat al eului, un registru retoric adecvat şi o posibilitate artistică uneori împlinită. Bucuria, fericirea, seninătatea nu prea fac casă bună cu lirica. Sunt mai degrabă excepţii sau reprize, pauze de respiraţie grea, stări de contrast. În ele, scriitorul nu se regăseşte şi nu se comunică profund, la nivelele de adâncime ale fiinţei, în acele extreme moral-afective de maximă portanţă cognitivă. E motivul pentru care impresioniştii graţioşi nu ne mai spun, literar vorbind, mare lucru (decât ca procedee şi tehnici utilizate), în timp ce crepuscularul Bacovia pare că trage o dâră prin întreaga poezie românească.

Spaime convulsive

Ioan Es. Pop a înţeles, pe cont propriu, că raportul dintre bine şi rău, în plan existenţial, poate şi trebuie să fie răsturnat în planul creaţiei. Convenabil vs. neconvenabil, ba chiar minunat vs. mizerabil: văzuţi de aproape şi trecuţi prin mai multe ape, aceşti termeni se prezintă şi se justifică în chip diferit. Ceea ce realizăm în viaţă, împlinirea noastră dă rău pe hârtie. Şi invers: experienţele-limită, spaimele convulsive, suferinţele atroce, teroarea adâncă a fiinţei trec în carte cu semnul schimbat.

Evident, am simplificat puţin această translaţie, care este adesea contaminată de elemente opuse, de nuanţe ale împotrivirii şi protestului, de impulsuri contrare ale eului diurn. Dar nu din nebunie de om îndestulat căuta

Tolstoi să-şi provoace suferinţă (şi îl invidia pe Dostoievski pentru ale sale!), ci anume pentru a cunoaşte infernul uman şi a scrie despre el pagini mai-puţin-luminoase. Mizeriile vieţii şi „răul gras şi gros“, „nemuritor“, suportă o transmutaţie în acest spaţiu al artei în care forma, fondul şi sensul se întrepătrund. Ele devin altceva.

Corp şi formă

Lui Ioan Es. Pop, suferinţa cunoaşterii şi cunoaşterea suferinţei îi vin ca o mănuşă. O mănuşă ruptă, prin care se văd pielea şi oasele, carnea „religioasă“ şi lumea întreagă, în fotograme spectrale, „sub dogoarea unei luni îngheţate“. Registrul de combustie şi performanţă poetică al autorului „nouăzecist“ este cel grav, funebru, macabru-morbid, care se impune deodată, copleşitor. Iată trei strofe din „pantelimon 113 bis“: „viaţa mea a mers prost, dar nu mă cred/ un om pedepsit, ci mai degrabă/ doar nepedepsit îndeajuns./ şi cred că n-am râvnit prea mult când am visat/ că voi îmbrăca o sutană şi voi face sub ea/ tot răul din lume.// un soi de popă în pântecele căruia/ dospesc alcooluri vrăjmaşe,/ popă cu un ochi de bou, mare şi alunecos,/ care se scurge după femeia altuia,/ şi în timp ce predică suduie de mama focului,// iar apoi se întoarce acasă sub pod,/ îşi îmbracă zdrenţele de toată săptămâna,/ cade în genunchi şi hohoteşte,/ ştiind că nimeni nu poate fi iertat“.

Dincolo de valoarea recunoscută a atâtor texte marca Ioan Es. Pop, mă interesează resursele lirismului şi modalitatea prin care autorul reuşeşte să se desprindă, simultan, de predecesori şi de colegii săi de generaţie. Talentul rămâne un cuvânt important în această discuţie, dar nu şi suficient. Talent au mulţi (românul fiind născut poet); şi talentul este, tot aşa, de multe feluri. Ceea ce mă impresionează la Ioan Es. Pop este sensul convergent al unei imaginaţii poetice care traversează lumea şi abisurile, văzutele şi nevăzutele, căpătând totodată corp şi formă, organizându-se şi disciplinându-se într-un sistem. Imaginile lui nu sunt, aşa-zicând, norocoase, obţinute cu uşurinţă, în jeturi de inspiraţie ce-şi găseşte imediat suportul. Ioan Es. Pop nu compune versuri. El scrie poezie.