Am mai scris despre acest personaj, chiar aici. Întâlnirea mea cu el a fost benefică, m-a inspirat. Îmi imaginez şi astăzi cum a trecut din gură în gură descriere acestui Leun, considerat un fugar.  Părăsise sluja bună pe care-o avea, iar stăpânul său l-a dat dispărut. Respectiv, acest Leun era valetul contelui Hastatov, consulul Rusiei la Bucureşti. Am căutat mult informaţii despre acest tip, cu toate că ştiam că nu le voi folosi. Dar ca punct de pornire, aveam nevoie să-l văd, să înţeleg de ce reclamase fuga valetului. Ştiam că fusese comandant de oşti, dar n-am mers pe un prototip milităros. Hastatov, în viziunea mea, e un rafinat al plăcerilor secrete, un iubitor de dantele şi de cancanuri fanariote. Petrecea mult timp în interioarele lui somptuoase, prin urmare, valetul era cineva important, un fel de maestru al tabieturilor, înzestrat cu acelaşi tip de fantezie ca şi stăpânul.

După cum sună porunca lui Moruzi, găsirea lui Leun era o prioritate. Trimite poruncă dublă, spre agie (să-l caute prin oraş) şi spre spătărie (să nu-l lase să iasă). Prin urmare, era nasol, era prins. Trebuia căutat amănunţit, prin case, prin locurile abandonate. Porţile oraşului au fost închise.

Toate aceste măsuri te fac să crezi că valetul era foarte important. Şi descrierea minuţioasă e o dovadă. Acest Leun avea 19 ani şi purta haine verzi, o jachetă strâmtă, încheiată la toţi nasturii, şi nişte pantaloni până la genunchi, asortaţi cu balerinii de piele. Părul, strâns pe ceafă ni-l arată ferchezuit după moda nemţească.

Se face referire la o posibilă însurătoare: un negustor bucureştean hotărâse să-şi mărite fiica după Leun. Există chiar sugestia că din acest motiv ar fi şters-o. Pe această ideea am şi mers în roman. Dar adevărul este că cel mai mult mă interesa unde  plecase Leun. Stătea ascuns? Reuşise să iasă din Bucureşti? Se afla pe drumurile periculoase care duceau spre Braşov?

La câtă desfăşurare de forţe a existat pentu găsirea lui, mă îndoiesc că nu s-a găsit niciun martor. Mereu am fost o ţară cu guri multe şi vesele. Cineva l-ar fi văzut fugind, plecând, l-ar fi remarcat în mulţime, măcar după haine. Totuşi, nu există niciun zvon în privinţa aceasta. Mai mult, nu se dau amănunte nici despre negustorul care l-ar fi vrut ca ginere. Şi mai este şi insistenţa lui Hastatov. Ce importanţă avea pentru el un valet? Nu spune c-ar fi fost răpit, nu e îngrijorat pentru el, ci îl dă în urmărire ca fugar.

Toate detaliile astea adunate, acum, la 6 ani de când am scris „Manuscrisul fanariot”, mă fac să cred că valetul Leun n-a plecat nicăieri. Probabil zăcea printr-o pivniţă din casa lui Hastatov, iar acesta nu era străin de ceea ce se întâmplase cu sluga lui. A făcut atâta tam-tam, ca să inducă ideea că Leun era dispărut.

Dar în oraş se crease tensiune tocmai pentru că nu exista nicio urmă a acestui valet. Aşa că de cum a intrat meglenitul meu în cetate, îmbrăcat cu nişte haine verzi, destul de bizare, pentru că şi le făcuse el însuşi, lumea şi-a amintit de Leun, dispărutul. Personajul meu, în trăsura albastră, care punea mai presus de orice libertatea, a pierdut-o de cum a intrat în oraş. Mai întâi şi-a pierdut numele, devenind pentru totdeauna Leun.