Complotul învinşilor

Mucalit şi serios, caustic şi indulgent, amar şi optimist, tonul evocărilor din volumul „Eu şi comunismul“, semnat de Alex. Ştefănescu, îndeamnă la o îndelungă reflecţie asupra patologiei totalitare, precum şi a unui destin martor al istoriei aşezate sub semnul absurdului.

Cu un necruţător ochi clinic, celebrul critic şi istoric literar observă mutilarea spiritului în numele experimentului care a produs omul nou. Graţie unei structuri care respinge organic impostura, nedreptatea şi delaţiunea, el denunţă această anomalie, analizându-i coordonatele într-o cronică demnă de o bibliografie exhaustivă despre comunism.

Firul roşu care traversează relatarea a numeroase episoade – tragice, burleşti, consternante, revoltătoare, înduioşătoare sau suprarealiste –  se uneşte cu firul narativ al unui traseu existenţial definit, în mare măsură, de înfruntarea deseori curajoasă, întotdeauna demnă, a manifestărilor aberante ale regimului.

Moartea lui Stalin reprezintă una dintre primele amintiri intense ale lui Alex. Ştefănescu. Scena ascultării prin aparatul de radio al familiei a bătăilor inimii tiranului, transmise, patetic, de la Moscova este descrisă cu o tulburătoare forţă plastică: „[…] mi-l reprezentam pe Stalin ca pe o vietate uriaşă care pulsa în întregime, spasmodic, şi era pe cale de-a muri.” (p.7) Îndemnul crainicului sovietic privind păstrarea unui moment de reculegere în întreaga lume obţine semnificaţie astrală, dar în percepţia copilului de cinci ani, care se conformează, dramatismul se evaporă, când observă indiferenţa găinilor din curte, ce sfidează „imperativul celest”. Câţiva ani mai târziu, vaierele bizare ce străbat din subsolul tribunalului din centrul Sucevei îl surprind, dar în jocurile cu prietenii fantezia dă naştere unor explicaţii naive privind existenţa lumii dracilor sau a fantomelor. Aflând, la maturitate, că în acel loc se consumau scene de tortură ale căror victime erau deţinuţi politic, cu precădere tineri, sentimentul de ruşine care îl cuprinde se alătură amintirii dureroase – „N-am să uit niciodată acel vuiet al suferinţei, acea expresie sonoră ultimă a deznădejdii, urcând parcă din adâncul Iadului.” (p. 12)

Alex. Ştefănescu redă în detaliu şi propria experienţă traumatizantă a unei serii de anchete la Securitate, în urma conceperii şi a recitării unei satire politice licenţioase, cu ocazia unui chef studenţesc organizat la cămin. Umilirea, nedreptatea şi alienarea trăite pe parcursul săptămânilor de anchetă se înfăţişează într-un spectacol înfricoşător. Confruntat cu începutul unui brutal proces de pierdere a inocenţei, tânărul onest şi naiv este bulversat pentru totdeauna. De altfel, după cum mărturiseşte, episodul îi va fractura biografia, răpindu-i spontaneitatea şi fisurându-i încrederea în oameni, realitate pe care o va depăşi după câteva decenii. „În timpul interogatoriului plângeam. Mi-era dor de mine însumi, aşa cum mă ştiam de o viaţă întreagă. Stiloul din mâna maiorului de Securitate mă transforma în altceva, mă lemnifica, mi-era teamă că n-o să-mi mai regăsesc niciodată autenticitatea." (p.54)

Într-adevăr, reformularea răspunsurilor pentru a produce un fals autodenunţ îl afectează profund pe studentul care plăteşte cu asupra de măsură pentru îndrăzneala de a fi scris o poezie. Numit „element duşmănos”, el urmăreşte, oripilat, spectacolul mistificării propagandistice executat de oameni rudimentari şi agramaţi. Definiţia acestui proces devine, de altfel, titlul unuia dintre capitolele care descriu anchetele – „Faptele oamenilor povestite de maimuţe” (p. 50). Ancheta este urmată de o şedinţă de înfierare şi de excludere din UTC, găzduită de unul dintre amfiteatrele Universităţii din Bucureşti, ocazie cu care tânărului i se revelează, din nou, abjecţia nebănuită – zeci de colegi lansează acuzaţii furibunde la adresa lui. Doar doi îi iau apărarea.

„Judecând acum, retrospectiv, îmi dau seama că tot ceea ce mi s-a întâmplat mie e cu totul nesemnificativ prin comparaţie cu ceea ce au trăit deţinuţii politic. […] Pot spune că am avut noroc fiindcă viaţa mi-a oferit ocazia să mă... documentez în legătură cu condiţia de deţinut politic plătind un preţ minim. Am făcut un fel de excursie în infern.” (p. 58)

Autorul consemnează şi intruziunea brutală a propagandei în actul artistic, subliniind repulsia, dar şi compasiunea pe care i le provoacă lectura stenogramei unei discuţii  între Gheorghiu-Dej şi G. Călinescu. Sfaturile ridicol de inepte ale lui Dej privind romanele Bietul Ioanide şi Scrinul negru, precum şi reacţiile chibzuite ale ilustrului critic, istoric literar şi autor dau naştere unui dialog ce „ilustrează într-un mod expresiv necomunicarea între două personaje, care fac parte din două lumi diferite.” (p. 126) Concluzia amară a lui Alex. Ştefănescu este concluzia martorului defilării prostiei distribuite în rol de mentor şi de stăpân: „Cel mai greu de suportat este faptul că Gheorghiu-Dej îl tutuieşte pe G. Călinescu”. (p. 129)

Volumul redă, de asemenea, brutalitatea regimului care cotropeşte fiinţa, alterând chiar şi fizionomia (cocul obligatoriu şi aerul masculin care le-au urâţit pe femei), zdruncinând respectul şi admiraţia din cuplu şi ucigând autenticitatea intimităţii.  „Ce dragoste mai puteau să facă un bărbat umilit până în adâncul sufletului şi o femeie cu feminitatea extirpată? Şi de unde să mai găsească elanul de a face dragoste, când ştiau că a doua zi o comisie de tovarăşi de încredere va privi scrutător în uterul femeii ca să afle dacă nu cumva acolo, în spaţiul cel mai intim din câte există, controlat însă şi el de partid, a început să crească un viitor şoim al patriei?” (p.109)

Episoadele comice, relatate cu antologicul umor al autorului, includ scene spumoase consumate în redacţiile publicaţiilor culturale pentru care a lucrat, alături de colegii cu care a trăit „spectacole de inteligenţă şi beţii de râs” (p. 141). În seria întâmplărilor absurde se înscrie participarea la întâlnirea unui grup de scriitori şi activişti cu cititorii dintr-un sat dobrogean. Un poet şi un prozator citesc pasaje din propria operă unui public format din ţărani, în cadrul unui eveniment care face parte din activitatea de culturalizare a maselor. Uimirea produsă de lectura unor poeme e urmată de plictiseala cu efect soporific generată de cea a unor fragmente de roman, iar delicioasa incongruenţă a situaţiei îi trezeşte criticului un sentiment de empatie faţă de publicul „inocent şi docil”.

Acest tip de inadecvare este redat şi în capitolul care detaliază un episod de muncă patriotică la o IAS la care autorul, student în anul al treilea, este trimis, împreună cu colegii şi câţiva asistenţi şi lectori. La finalul unei zile, un şef de echipă al întreprinderii, aflat lângă studenţii care aşteaptă camionul ce urmează să îi transporte la dormitorul comun, este strigat de un ţăran care stivuieşte baloturi, în depărtare: „[...] «Ascultă, bre, n-avem destui oameni. Mai trimite aici vreo patru intelectuali!»” (p. 94)

După ce a urmărit banchetul prostiei fudule, al kitschului, al imposturii, al grandomaniei şi al minciunii, Alex. Ştefănescu propune una dintre cele mai acurate definiţii ale comunismului – „Comunismul este un complot al învinşilor – în marea competiţie a vieţii – împotriva învingătorilor.” (p. 87) Observând, de asemenea, că „În secolul douăzeci, pentru prima dată în istoria lumii, complotul celor incapabili şi al acoliţilor lor reuşeşte” (p. 89), el atrage atenţia asupra pericolului unei renăscute atitudini resentimentare care alimentează o nouă încolonare ideologică.

Tânărului nefamiliarizat (nici prin recursul la minima documentare) cu epoca încheiată în România acum trei decenii, existenţa descrisă în volumul Eu şi comunismul îi va părea, probabil, o mostră de absurd distopic. Însă din ecourile deloc stinse ale acestui fenomen liberticid se desprinde, după cum sugerează autorul, un sumbru avertisment.

Alex. Ştefănescu, Eu şi comunismul, ed. Curtea veche, 2020.