Cei doi dialogau despre viitorul cărţii, iar concluzia lor era una net optimistă. Indiferent dacă în anii ce vin vom citi, din raţiuni ecologiste sau din motive de modernitate sau comoditate, din ce în ce mai puţin volume tipărite pe hârtie, iar ponderea e-book-ului va spori, cartea nu va dispărea. Prin urmare, avertismentul din titlul cărţii mai sus-menţionate era unul “reconfortant”, aşa după cum observa la vremea respectivă scriitorul Radu Paraschivescu, într-un text scris pentru ziarul Adevărul.

Profeţii sfârşitului cărţii socotesc drept vinovat pentru dispariţia aproximată a acesteia internetul. Casandrele în cauză nu sunt, la urma urmei, deloc originale. Cei ce odinioară anunţau decesul teatrului identificau drept vinovaţi pentru iminentul dar- iată!- neîntâmplatul exitus- mai întâi filmul, iar, ceva mai încolo, televiziunea. Teatrul, chiar dacă a devenit ceea ce George Banu compara cu cehoviana Livada de vişini şi definea drept “minoritate retroactivă”, a ştiut să îşi păcălească prezumtivii duşmani şi să îi transforme în aliaţi. În multe, în foarte multe spectacole, uneori chiar în prea multe, găsim inserturi cinematografice tot la fel cum în numeroase texte scrise pentru scenă televiziunea a devenit un veritabil personaj.

Sunt tot mai multe indicii că şi cartea, înţeleaptă cum o ştim şi cum chiar trebuie să fie, a ştiut să îşi facă din prezumtivul ei inamic- internetul- un aliat. Iar ceea ce se întâmplă în ultimele două săptămâni pe Facebook, o reţea de socializare ce nu ar putea exista în absenţa internetului, pare să confirme acest lucru.

Nu am deloc intenţia de a idealiza Facebook-ul. De a-l absolvi de frivolitate. De însuşirea de producător de iluzii. De acuza de a se fi substituit, poate chiar primejdios, relaţiilor inter-umane reale. Nu cred nici o clipă că invenţia în cauză ar fi locul în care s-ar putea scrie teze de doctorat. Chiar dacă numărul acestora e, în România cel puţin, în creştere în vreme ce calitatea şi originalitatea lor se află într-o indubitabilă scădere. Cu toate acestea, faptul că facebook-ul a găzduit această atât de controversată şi de unii cu adevărat ori numai de ochii lumii dispreţuită “leapşă cu cărţi” mi se pare un lucru bun.

Nu ştiu dacă respectivul joc de societate jucat în mediul virtual chiar ar fi de natură să determine verdicte triumfaliste de genul “românii citesc!”. Nu cred nici că “leapşa cu cărţi” s-ar cuveni comparată cu un fel de “lucrare de control” indecent dată prietenilor virtuali. Tot la fel cum nu cred că listele de zece cărţi întocmite de unii sau de alţii au fost în totalitatea lor asimilabilele unor “exerciţii de sinceritate”. 

Acceptând şi asumându-mi ad litteram provocarea venită din partea a doi prieteni reali sau virtuali, ambii de indubitabilă calitate intelectuală, vârfuri în profesiile lor, am încercat să trec în respectiva listă cărţi ce au avut impact asupra mea în diferite etape ale vieţii. De la azi uitatele Băieţii din strada Pál  şi Fii bun până la moarte! până la Traversarea cortinei şi Adio, Europa! Ultimele două sunt dovezi că avem- totuşi- literatură de sertar, dar şi argumente în favoarea schimbării perspectivei asupra valorii moştenirii literare a unui scriitor- I.D. Sârbu- care e, vedem acum, mai mult decât un dramaturg de raft secund. De la Legăturile primejdioase ale lui Choderlos de Laclos –probabil prima mostră de literatură erotică citită de mine şi care, la vremea primei ei citiri, a avut cu totul alt impact asupra mea decât atunci când s-a transformat în materie de examen- până la Cevengur şi Viaţă şi destin. Cărţi pe care le-am descoperit mai întâi ca suport literar al unor superbe spectacole văzute cu ocazia unor ediţii trecute, din perioada de maximă înflorire a Festivalului Naţional de Teatru. Cărţi pe care le-am pus în relaţie cu altele asemănătoare, de la O zi din viaţa lui Ivan Denisovici  la Arhipelagul Gulag, de la Amfiteatre şi închisori, Închisoarea noastră cea de toate zilele sau Fenomenul Piteşti la Timpul ce ni s-a dat şi Jurnalul lui Alice Voinescu, prima femeie critic de teatru din România. Cărţi ale căror titluri le-am regăsit în listele diverşilor mei prieteni şi care astfel reamintite şi-au câştigat dreptul la recitire.

Tot la fel cum, găsind de vreo-două trei ori menţionată cartea Memoriile unui antisemit­ ale lui Greg von Rezzori, roman ce conţine în el o superbă descriere a Bucureştiului interbelic, descriere la care am făcut apel eu însumi când am scris Cartea cu Gina Patrichi, mi-am amintit că publicarea în româneşte a întregului ciclu e neterminată şi că rămâne o promisiune ce aştept să fie onorată de editura Humanitas.

Parcurgând listele întocmite de feluriţii mei prieteni de pe Facebook, fie ei reali sau virtuali, mi-au revenit în memorie versurile lui Mallarmé din Brise marine: “”La chair est triste, hélas, et j’ai lu tous les livres”, Cu tristeţea o mai rezolv eu cumva. Dar mai am mult până când, asemenea marelui poet francez, să pot spune că aş fi citit toate cărţile.