Care este misiunea copilului? Răspunsurile pe care le dă celebra Maria Montessori, în volumul „Mintea absorbantă“

Care este misiunea copilului? Răspunsurile pe care le dă celebra Maria Montessori, în volumul „Mintea absorbantă“

Maria Montessori a fost medic şi pedagog italian, care a creat o metodă specială de educare a copiilor foarte tineri, Metoda Montessori

Volumul „Mintea absorbantă“ de Maria Montessori, publicat de Editura Vremea, adună conferinţele Mariei Montessori din timpul primului curs de pregătire pe care l-a ţinut la Ahmedabad, după exilarea sa în India, care a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

"În cartea „Mintea absorbantă“, autoarea vorbeşte despre energiile mentale, care îi dau copilului capacitatea de a construi şi de a consolida în spaţiul a doar câţiva ani, de unul singur, fără profesori, fără niciunul dintre procedeele educative obişnuite, toate caracteristicile personalităţii umane, chiar dacă este lăsat aproape singur şi chiar dacă adesea i se pun şi piedici. Această victorie a unei fiinţe slabe din punct de vedere fizic, născută cu posibilităţi mari, dar practic fără ca în ea să se fi dezvoltat deja vreunul dintre factorii vieţii mentale, a unei fiinţe despre care se poate spune că porneşte de la „zero”, dar care într-un răstimp de şase ani depăşeşte toate celelalte fiinţe este, într-adevăr, unul dintre marile mistere ale vieţii.

În volumul de faţă,  Maria Montessori nu numai că aruncă lumina intuiţiei sale pătrunzătoare ‒ care merge de la observarea aprofundată până la evaluarea corectă a feno-menelor din această primă perioadă absolut decisivă a vieţii umane, dar subliniază şi responsabilitatea omenirii faţă de copil. Autoarea expune în mod realist necesitatea, astăzi unanim acceptată, a „educaţiei chiar de la naştere”. Este clar că nu se poate ajunge la o astfel de educaţie decât atunci când educaţia însăşi devine „un ajutor acordat vieţii” şi transcende limitele înguste ale predării şi transmiterii directe a cunoştinţelor sau a ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai cunoscute ale metodei Montessori este „pregătirea mediului”; în această perioadă a vieţii, cu mult înainte să meargă la şcoală, mediul pregătit special pentru el îi oferă copilului cheia pentru „o educaţie chiar de la naştere” şi pentru o adevărată cultivare a individului, chiar din prima clipă când păşeşte în viaţă.
Este vorba de o teză bazată pe concepţii ştiinţifice, dar confirmată şi de experienţe care au ajutat natura copilului să se manifeste în toată lumea şi care pot demonstra măreţia men¬ală şi spirituală a acestor manifestări, într-un contrast aparte cu viziunea oferită de omenirea care, abandonată în perioada sa de formare, devine cea mai gravă ameninţare la adresa propriei supravieţuiri, scrie Mario M. Montessori, în prefaţa cărţii (Karachi, mai 1949).

FRAGMENT

Maria Montessori (1870- 1952)

În copil, pe lângă impulsul vital de a crea şi de a se perfecţiona, trebuie să mai existe şi un alt scop, şi anume acela al misiunii de îndeplinit în armonie şi în serviciul unui ansamblu.
Simt deja cum se naşte întrebarea: „Care va fi misiunea copilului?” Nu putem porni cu certitudine spre o educaţie ştiinţifică, fără a ne opri şi a rezolva această problemă. Copilul are o dublă misiune, iar dacă avem în vedere numai una, adică pe cea de creştere, există pericolul de a suprima cele mai bune energii ale lui. În concluzie, la naştere copilul are potenţialuri constructive care trebuie să se dezvolte cu ajutorul mediului înconjurător.

Copilul porneşte de la zero, în sensul că nu are calităţi psihice, nici abilităţi motrice prestabilite, dar are în sine potenţialurile care îi determină dezvoltarea, preluând caracteristicile mediului înconjurător.
Acest zero al copilului nou-născut este comparabil cu celălalt zero ilustrat de celula germinativă.
Fireşte, nu este o idee uşor de acceptat. Wolff a produs o mare tulburare la vremea sa tocmai pentru că a demonstrat că organismul viu se construieşte singur şi nu există o formare anterioară, aşa cum credeau filozofii contemporani cu el. În cazul copilului ne uluieşte ideea că nou-născutul nu poartă în sine nimic din cuceririle rasei sale, ale părinţilor lui, ci şi le construieşte el singur. Iar aceasta se întâmplă în toate rasele cele mai diverse şi mai primitive, ca şi la popoarele cele mai civilizate şi în orice colţ al pământului. Copilul este întotdeauna aceeaşi fiinţă inertă, goală pe dinăuntru, insignifiantă.

Dar există în el o putere globală, o „esenţă umană creatoare” care îl îndeamnă să-l formeze pe omul vremurilor sale, al civilizaţiei sale. În capacitatea lui absorbantă procedează în conformitate cu legile creşterii care sunt universale pentru toată omenirea.

Misiunea lui este să realizeze prezentul unei vieţi care este în evoluţie, care se pierde în sutele de mii de ani ale trecutului civilizaţiei sale şi are în faţa lui un viitor de mii sau poate de milioane de ani. Un prezent care nu are limite în trecut, aşa după cum nu are nici viitorul care nu este niciodată egal cu sine însuşi.

Această delimitare a sarcinilor între copil şi adult este greu de realizat în cadrul unui unic fenomen de progres în care este inclusă şi transmiterea caracteristicilor ereditare. „Neutralitatea” copilului, indiferenţa biologică faţă de însuşirea oricărui lucru pe care îl găseşte în mediul său pentru a face din el o caracteristică a propriei personalităţi ne frapează ca o dovadă reală a unităţii speciei umane. Descoperirea acestui adevăr a dus în ultimii ani la studii pe grupuri umane mai puţin evoluate, ca să se găsească dovezi ale acestui fenomen surprinzător.

Dr. Ruth Bendict relatează în lucrarea sa recent publicată, Patterns of Culture (New York, 1948) că o misiune franceză de studii etnologice moderne s-a deplasat în Patagonia, unde există triburi considerate dintre cele mai primitive, aflate încă la nivelul epocii de piatră. Dar acei oameni, speriaţi la vederea omului alb, au fugit când i-au văzut. În graba lor, patagonezii au părăsit o fetiţă nou-născută. Aceasta a fost luată de misiune, iar astăzi este o tânără inteligentă, vorbeşte două limbi europene, are haine occidentale, este catolică şi studiază biologia la Universitate. Pe parcursul a optsprezece ani, aceasta a trecut practic din epoca de piatră în era atomică.

La începutul vieţii, individul poate aşadar să înfăptuiască astfel de miracole ‒ fără trudă, în mod inconştient. Absorbţia trăsăturilor caracteristice este un fapt de viaţă care aminteşte de mimetism, iar acesta este rar, dar nu atât de excepţional cum s-a crezut până acum. S-au descoperit tot mai multe fenomene de mimetism, astfel încât la Muzeul de Zoologie din Berlin a fost amenajată o întreagă secţie care prezintă asemenea cazuri. Fenomenul mimetismului este o formă de apărare care constă în absorbţia în propriul corp a înfăţişării mediului. Aşa este cazul cu blana albă a ursului polar, cu forma de frunză a aripilor unor fluturi, sau aspectul de crenguţe uscate sau ramuri verzi al unor insecte şi aplatizarea şi aspectul nisipos al unor peşti.
Reproducerea în sine a caracteristicilor mediului este independentă de istoria lor; ea depinde de „cunoaşterea acestor caracteristici”. Multe animale păstrează numai anumite aspecte şi caracteristici ale mediului, altele le absorb. Exemplul vieţii ne poate ajuta să înţelegem fenomenul psihic care se produce în cazul copilului, chiar dacă este de alt gen. (…)

Copilul ‒ mijloc de adaptare

În dezvoltarea sa, copilul nu dobândeşte numai facultăţile umane ‒ forţa, inteligenţa, limbajul ‒ ci adaptează în acelaşi timp fiinţa pe care o construieşte la condiţiile de mediu. Şi în aceasta constă virtutea formei sale psihice deosebite, deoarece forma psihică a copilului este diferită de cea a adultului.

Copilul se află într-o relaţie cu mediul diferită faţă de a noastră. Adulţii admiră mediul, pot să-l ţină minte, dar copilul îl absoarbe în sine. El nu-şi aminteşte lucrurile pe care le vede, dar aceste lucruri pătrund în psihicul lui, copilul încarnează în el însuşi ceea ce vede şi aude. În timp ce în noi, adulţii, nu se schimbă nimic, în copil se produc transformări; noi doar ne amintim mediul, în timp ce copilul se adaptează la el. Pentru această formă specială de memorie vitală, care nu-şi aminteşte în mod conştient, dar absoarbe imaginea în însăşi viaţa individului, Percy Nunn  a folosit termenul „mnemă” .

Aşa cum am văzut, un exemplu este limbajul. Copilul nu-şi aminteşte sunetele, dar şi le însuşeşte şi le va pronunţa apoi perfect. Vorbeşte limba cu regulile ei complicate şi cu excepţiile ei de la reguli, nu pentru că a studiat-o şi nici în urma unui exerciţiu de memorie. Memoria lui poate că nu reţine nimic în mod conştient, dar această limbă face parte din psihicul lui şi din el însuşi. Fără îndoială, este vorba de altceva decât de simpla activitate mnemonică, este vorba de o caracteristică psihică prin care se deosebeşte personalitatea psihică a copilului.

În copil există o sensibilitate absorbantă faţă de tot ceea ce există în mediul lui, şi numai observând şi absorbind mediul este posibilă adaptarea. Această formă de activitate dezvăluie o putere subconştientă care este proprie numai copilului.

Prima perioadă a vieţii este cea de adaptare. Trebuie să clarificăm ceea ce înseamnă adaptarea în acest caz şi trebuie s-o deosebim de adaptarea adultului. Adaptabilitatea biologică a copilului este cea care face din locul în care suntem născuţi unicul în care dorim să trăim, tot aşa după cum singura limbă în care vorbim bine este limba maternă. Un adult care se duce într-o ţară străină nu se va adapta niciodată la aceasta în acelaşi mod şi în aceeaşi măsură. Să luăm exemplul celor care se transferă în mod voluntar în ţări îndepărtate ca misionari: se duc din proprie voinţă să-şi îndeplinească misiunea în ţări necunoscute, dar, dacă vorbiţi cu ei, vă vor spune: „Ne sacrificăm viaţa trăind în aceste ţări.” Iată o mărturisire care denotă limitele adaptabilităţii adultului.
Să revenim la copil. Copilul începe să iubească o anumită localitate în care s-a născut, astfel că, oricât ar putea fi de dură viaţa în ţara natală, nu va putea niciodată să fie la fel de fericit în altă parte. Aşadar, omul căruia îi plac câmpiile îngheţate ale Finlandei ca şi cel care iubeşte dunele olandeze au această adaptare, această dragoste pentru patria copiilor care au fost cândva.

Copilul realizează această adaptare şi adultul este apoi pregătit, adică adaptat pentru a se simţi bine în ţara lui, ajungând s-o iubească, să-i simtă fascinaţia în aşa măsură, încât nu găseşte fericire şi pace în alt loc.
Era o vreme când cine se năştea într-un sat din Italia trăia şi murea acolo fără să se îndepărteze de el niciodată. Mai târziu, adică după unificarea Italiei, cei care îşi părăseau ţinutul natal prin căsătorie prezentau adesea, după un oarecare timp, semne ale unei maladii stranii: paliditate, tristeţe, slăbiciune, anemie.

S-au încercat multe tratamente pentru acest tip aparte de maladie şi, după ce erau epuizate toate, medicul îl sfătuia pe pacient să se întoarcă în ţinutul natal. Iar sfatul se solda aproape întotdeauna cu rezultate optime: bolnavul îşi recăpăta culoarea şi sănătatea. Se spunea că ţinutul natal este mai bun decât orice tratament, chiar dacă clima locului natal era mai proastă decât cea în care se transferase individul. Dar în subconştient, aceşti indivizi aveau nevoie de calmul locurilor natale unde trăiseră pe când erau copii.

Nu există nimic mai important decât această formă absorbantă de psihic care formează omul şi îl face să se adapteze la orice condiţie socială şi la orice climă a ţării. Pe această idee ne bazăm studiul. Să reflectăm la ceea ce înseamnă când un om spune: „Îmi iubesc ţara.” Nu este vorba de ceva superficial sau artificial, ci dezvăluie o parte esenţială din el însuşi şi din viaţa sa.

Putem înţelege aşadar modul în care copilul, datorită acestui psihic particular al său, absoarbe obiceiurile, deprinderile ţării în care trăieşte, până când se formează individul tipic al rasei sale. Acest comportament „local” al omului este o construcţie misterioasă care se realizează tot în copilărie. Este evident că obiceiurile şi mentalităţile speciale ale unui mediu sunt însuşite de om, deoarece niciuna dintre aceste caracteristici nu poate fi o trăsătură naturală a umanităţii. ("Mintea absorbantă", de Maria Montessori, Copyright Editura Vremea)

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările