Trebuie spus de la bun început însă că paginile finale ale cărţii sunt scrise pe un ton mai degrabă optimist: pentru Imre Tóth nu “Dumnezeu a murit” la Auschwitz, ci antisemitismul este cel care a expiat, dus până la ultimele sale consecinţe. Prin urmare, Auschwitzul – eliminarea evreilor din Europa de către Al Treilea Reich – constituie şi şansa unui catharsis, a unui nou început, prin care mult încercatul Occident să pornească din nou la drum, de data aceasta curăţat de propriii demoni: un “lung proces de răsturnare, de ispăşire şi purificare”. Legat de acest fapt, cred, “fondarea statului Israel este, fără îndoială, unul dintre evenimentele cele mai neobişnuite din istorie, mai ales datorită dimensiunii sale etice; trebuie văzut în acest act împlinirea unei fundamentale datorii morale a Occidentului, un imperativ categoric: răspunsul care a urmat conştientizării consecinţelor antisemitismului pe care însăşi substanţa acestui Occident l-a secretat şi l-a acumulat încă de la începuturile sale”.

Influenţe: Hegel, Spinoza, Nietzsche

Cartea lui Imre Tóth (1921-2010) – filozof şi istoric al matematicii născut la Satu Mare (evreu de limbă maghiară), emigrat din România în 1969 şi trăitor apoi în Germania Federală şi la Paris – ar trebui să fie cunoscută de oricine este cât de cât interesat de temele culturale şi intelectuale majore, pentru că răstoarnă multe stereotipii şi clişee, ne face să ne îndoim de lucruri pe care credeam că deja “le ştim”. Textul de nici 100 de pagini al lui Imre Tóth (iniţial o comunicare susţinută în 1997 la un colocviu dedicat Shoah-ului la Napoli) abundă în formulări memorabile, dar mai important este că absolut fiecare afirmaţie este argumentată convingător, iar argumentele se înlănţuiesc logic spre tulburătoarea concluzie finală (deşi textul face multe referiri la Dumnezeul unic, autorul are totuşi o formaţie ştiinţifică – de aici, presupun, rigoarea argumentaţiei sale –, este un adept al hegelianismului şi al Raţiunii în linia lui Spinoza – “puterea intelectului sau Libertatea umană”, conform “Eticii” acestuia –, şi dacă citim cu atenţie tocmai aceasta este raportarea sa la Dumnezeu). Este una dintre cele mai dense cărţi pe care le-am citit, raportând forţa ideilor conţinute la numărul redus de pagini. Mai rar un text despre Holocaust a punctat atât de bine semnificaţia istorică a acestui eveniment, ceea ce-i asigură unicitatea şi i-o va asigura până la sfârşitul civilizaţiei umane, fără a se feri însă să aibă o abordare inedită şi provocatoare, contrariantă poate pentru mulţi dintre cei care vor citi, fie ei evrei sau neevrei.

Spiritul şi Bruta

O opoziţie străbate ca un fir roşu întreaga carte a lui Imre Tóth: cea dintre oamenii Cărţii – în speţă evreii – şi cei ai forţei brute, avându-i drept încununare supremă pe nazişti (“naziştilor analfabeţi le plăcea să afişeze o slăbiciune pentru cultură – ceea ce n-a fost niciodată punctul lor forte –, beatificându-l pe Nietzsche şi făcând eforturi penibile de a-şi însuşi, mutilată, gândirea sa”). Aşa cum spuneam însă, autorul demonstrează că antisemitismul a fost o constantă a gândirii occidentale în ultimele două milenii, cel puţin de când avem izvoarele scrise ale Evului Mediu. Germania este însă cea care şi-a asumat sarcina eliminării fizice totale şi a anihilării evreilor, a scoaterii lor definitive din Europa, din motive temeinice care sunt explicate în text. Cartea începe de altfel cu descrierea persecuţiilor antisemite la care însuşi autorul Imre Tóth a fost supus: mai întâi în Ardealul interbelic (motiv pentru a se alătura mişcării comuniste ilegaliste), mai apoi, după război, odată cu valul de represalii contra evreilor devenit linie oficială a Partidului Muncitoresc (Comunist) Român, în primăvara anului 1958 şi ulterior.

Aş mai spune şi că din eseul lui Imre Tóth se reţin şi pagini de pură literatură, amintiri personale ale autorului care-ţi stăruie în memorie după lectură: o carte poştală primită în închisoare de la o prietenă cunoscută întâmplător (“Cuvintele de adio ale unei fete de nici şaisprezece ani, pe care o întâlnisem la Budapesta. Era încă un copil. Chipul ei de înger rafaelic cu bucle blonde va rămâne pe veci întipărit în inima mea”), drumul de noapte executat cu lanţuri la picioare prin oraşul pustiu în dimineaţa de după debarcarea din Normandia, scrisoarea de adio a tatălui său pusă pe un teanc de cărţi ridicat în mijlocul camerei şi adresată Învingătorului, cu rugămintea: “Vă rog... Am 56 de ani. E tot ce-am adunat în decursul unei vieţi. Aceste cărţi. Nu vă atingeţi de ele!...”, urmată de o referire la sfârşitul lui Arhimede; inutil de spus, dar nimeni nu s-a atins de cărţi, pe când restul casei a fost devastat, pentru că, nu-i aşa, se ştia că evreii ascund în casele lor aur şi pietre preţioase.

Antisemitism şi acolo unde nu te-ai fi gândit

Eseul lui Imre Tóth este şocant nu atât pentru extrasele din literatura antisemită a ultimelor secole europene pe care le conţine (“În zilele noastre, această masă verbală nu mai e cunoscută decât de savanţii experţi în istoria antisemitismului. Numele autorilor, titlurile lucrărilor au căzut în uitare. Şi e mai bine să nu fie cunoscute”, scrie autorul). Pentru că cine a vrut cu adevărat să le cunoască a avut o cale de acces la ele, prin urmare acestea nu sunt propriu-zis o noutate. Ce ne facem însă cu textele şi afirmaţiile (vehement) antisemite aparţinând unor nume altfel foarte respectabile, din care chiar cartea lui Tóth citează abundent, cum ar fi cazul unor stupefiante fraze scrise şi pronunţate de altfel admirabilul scriitor german Ernst Jünger?

Raimundus Lullus, Giordano Bruno, Voltaire, Luther, Fichte, Fries, Proudhon, Dostoievski şi Gottlob Frege (mare logician german) se află pe lista antisemiţilor din istorie întocmită de însuşi Tóth în cartea lui (ceea ce are aceasta în plus, datorită formaţiei de istoric al matematicii a autorului ei, este şi referinţa la mari nume de matematicieni, mai greu accesibile altor eseişti). Spre onoarea sa, autorul afirmă tranşant că acest fapt nu îl va împiedica să aprecieze bunurile spirituale create de susnumiţii: “Aş putea oare să renunţ, doar fiindcă sunt evreu, la bunurile spirituale pe care ni le-au transmis aceştia numai din pricină că au făcut afirmaţii ostile evreilor, ba chiar deschis antisemite? Nu, mi-ar fi cu neputinţă!” (la fel, şi atunci când ascultă muzica barocă a lui Sammartini). Este o poziţie din care cred că autorul a fost conştient că va primi oprobriul ambelor tabere radicale implicate, dar care-i face cinste (precum lui Spinoza, filozoful de la care se revendică, autor care afirma, ba chiar demonstra „după metoda geometrică”, teorema „Ura nu poate fi niciodată bună” şi „care a cunoscut ura tuturor, evrei şi neevrei”).

În mod surprinzător, cartea abundă de afirmaţii favorabile la adresa evreilor citate din opera lui Nietzsche (unul dintre primii autori citiţi care-l fac pe Tóth să se îndrăgostească de filozofie), precum şi replici ofensive la adresa stupidităţii germane (lucru mai de înţeles, pentru că niciun om inteligent nu are cum să fie mulţumit de poporul în mijlocul căruia s-a născut); cine a citit in extenso din “Genealogia moralei” a avut altă impresie, dar, aşa cum spunea cineva referitor la Nietzsche (cred că Gianni Vatimo, citat de Cărtărescu), “trebuie să fii într-adevăr un mare filozof pentru ca de la tine să se revendice atât totalitarismul, cât şi democraţia”.

Auschwitz sau sfârşitul (unei) Istorii

Aşadar, toate aceste dovezi şi citate sunt folosite de Imre Tóth pentru a argumenta altceva, mult mai important şi mai subtil, şi de-abia acum devenind şocant: că antisemitismul a fost întotdeauna o trăsătură distinctivă a Occidentului, iar istoria culturală şi spirituală a acestuia este indisolubilă de componenta antiiudaică: “Oricât de crudă ar putea părea această afirmaţie, trebuie admis fără ezitare că antisemitismul este o dimensiune specifică şi proprie gândirii occidentale. Aş îndrăzni să spun că ţine de însăşi esenţa ei”; “Antisemitismul este o stare ontică a spiritului occidental, o dimensiune ontologică a Occidentului. Trebuie să-l înfruntăm ca atare”; “Asemenea evreilor, antisemitismul constituie o componentă a spiritului occidental, la fel de organică precum ideile de demnitate umană, de libertate a gândirii şi a cuvântului, de democraţie sau de dreptate socială”; “Secreţie intimă a spiritualităţii occidentale, antisemitismul rămâne proprietatea sa inalienabilă: el nu se regăseşte ca atare în nici un alt spaţiu cultural. Este o parte integrantă a spiritului occidental, şi numai a acestuia”.

Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz nu a fost un simplu accident istoric, ci punctul final al unei mişcări diacronice, ducerea până la ultimele consecinţe a unor premise bine statuate istoric în mentalul occidental. Nu ştiu cui aparţine textul de prezentare de pe ultima copertă, dar sintetizează foarte bine ideea dominantă a cărţii: “În Holocaust, toate episoadele antisemitismului istoric s-au acumulat ca într-un vârf de lance, împlinind, prin «soluţia finală», mersul negativ al spiritului european împotriva lui însuşi”. Ba chiar plusează şi radicalizează, adăugând elemente neexistente în textul propriu-zis al lui Tóth: “Pentru Imre Tóth, Holocaustul a fost o culminaţie a antisemitismului trăit ca dimensiune ontic-ontologică a spiritualităţii occidentale. Eliminându-i pe evrei, aceste «fosile vii» ale Antichităţii, martori ai tranziţiei spre creştinism, mediatori între naţiuni, culturi şi lumi, ţesut conjunctiv al omenirii, Holocaustul nu a făcut decât să ateste împlinirea mişcării istorice negative şi autodistructive a Occidentului – în fapt, sinuciderea lui spirituală”. (Personal, nu mai sunt adeptul unei viziuni teleologice asupra istoriei, dar nu are importanţă. Cred că Imre Tóth, care se defineşte ca “ateu”, se raportează atât de des la divinitate – asociată cel mai adesea cu Raţiunea – în textul său tocmai pentru că în afara noţiunii de Dumnezeu teleologia nu are niciun sens.)

O crimă metafizică, un atentat al Occidentului contra lui însuşi

Într-adevăr, un alt set de argumente ale eseului lui Imre Tóth se ocupă atât de motivele supravieţuirii multimilenare ale evreilor (aceştia sunt printre puţinele etnii existente şi în vechiul Imperiu Roman, şi în prezent), cât şi de cele ale necesităţii exterminării lor pentru acel “spirit primar agresiv”, al forţei brute, de care vorbeam mai sus. “Evreii, poporul cel mai straniu din toată istoria universală”, scria Nietzsche în 1888 în cartea sa “Anticristul”. Pentru autor, condiţia, statutul special al evreilor, rolul lor în istorie sunt date de noţiunea de “mediator”, iar “ceea ce conferă medierii evreieşti caracterul ei particular poate fi exprimat prin trei cuvinte latineşti, fiecare din ele având un sens dublu: commercium, negotium, speculatio” (“conştiinţa evreiască este conştiinţa nefericită a Occidentului”).

“Singulare fosile vii ale erei precreştine, evreii au fost totodată mediatorii diacronici între Antichitatea greco-romană şi ţările şi popoarele care i-au succedat. Ei au fost cei care, prin prezenţa lor, au asigurat continuitatea istorică a Occidentului. Ei rămân unicii martori oculari în viaţă, verigă ce leagă Occidentul prezent de trecutul său antic”, mai scrie Tóth. Prin urmare, “războiul total pe care l-a angajat al Treilea Reich pentru a anihila complet evreii Europei a fost, dincolo de un act condamnat de lege drept «crimă împotriva umanităţii», o crimă metafizică, un atentat împotriva Occidentului, ca succesor şi moştenitor spiritual al universalismului Romei, atentat menit să distrugă agentul de legătură dintre Antichitatea romană şi prezentul european”, este una din tulburătoarele concluzii ale cărţii.

Ce înseamnă totuşi “evreu” sau De ce sunt evreii “poporul ales”

Textul lui Imre Tóth pune într-o altă lumină şi particularităţile evreieşti, pe care de multe ori le privim doar prin perspectiva unor prejudecăţi şi stereotipii. Dacă după lectura acestei cărţi nu vă veţi îndrăgosti de mentalitatea iudaică, înseamnă că nu este nicio şansă. Pentru Tóth, “evreii au fost purtătorii anumitor principii universale de morală care, de la începuturile lor, au jucat un rol remarcabil în înflorirea spirituală a Occidentului: sacralitatea supremă a vieţii umane; existenţa unei autorităţi absolute, unice, cea a lui Dumnezeu, care e unul şi acelaşi pentru întreaga umanitate; ideea de dreptate socială; o zi pe săptămână de odihnă sacră atât pentru stăpân, cât şi pentru sclav. (...) Cuvântul lui Dumnezeu fiind inaccesibil muritorilor, este de datoria fiecăruia să încerce să-l interpreteze, iar interpretarea Scripturii este obligatoriu liberă”; “La fel stau lucrurile, numai că la un nivel diferit, cu unele prescripţii rituale sacre privitoare la viaţa cotidiană: imperativul absolut de a învăţa să scrii şi să citeşti, dacă nu vrei să păcătuieşti, de a-ţi spăla mâinile înainte de a atinge pâinea, de a face baia săptămânală obligatorie în vederea Sabatului, precum şi numeroase alte obligaţii riguroase de igienă corporală. Nimeni n-ar mai spune astăzi despre toate aceste ritualuri că sunt specific evreieşti. Totuşi, în trecut aşa au fost. Pe când eram adolescent, în ţara mea evreii erau încă ridiculizaţi pentru asemenea obiceiuri bizare”. Mai mult, evreii sunt permanent fermentul opoziţiei, de aici dimensiunea politică a unor principii iniţial religioase şi implicarea în societate a acestora (“Ca primi creştini, evreii au fost mediatori între Roma şi barbari. Iar prin opţiunea lor de a fi «poporul ales», ei s-au angajat, înainte de orice, să intermedieze între umanitate şi Dumnezeul ei unic şi să transmită generaţiilor viitoare cuvântul şi legile divine ale moralei universale”), aşa după cum se demonstrează într-un capitol separat.

Cartea lui Imre Tóth este pusă sub motto-ul “Nimic nu e mai prezent decât trecutul”, cuvinte pronunţate de o studentă a sa nemţoaică, Siegrid Schmidt, în 1976. “A fi evreu după Holocaust înseamnă a trăi cu prezenţa trecutului”, completează autorul acestui excepţional eseu.

Citeşte şi: „Phoenix“ – A fi evreu după Holocaust