Piedestalul ei de astăzi este exclusiv rodul efortului propriu, susţinut cu migala bijutierului şi nonşalanţa premeditată a celui care doar aparent s-ar situa în afara competiţiei publice. Însă vulnerabilităţile, vizavi de concretul imediat, nu se deosebesc prea mult de cele ale semenilor. Numai unghiul de abordare, în cazul Svetlanei Cârstean, este altul: „să te raportezi diferit la această realitate şi să te răzbuni sublimând-o, să o povesteşti până când nu mai rămâne din ea decât proiecţia“, spunea poeta într-un interviu din 19 sept. 2018. Deci arta poate constitui în acelaşi timp, prin vocaţia sa metamorfotică, şi un mijloc la îndemână de apărare şi atac. Aşadar, pentru Svetlana Cârstean poezia nu înseamnă numai autodevoalare, ci şi armă eficientă într-o luptă defensivă din care, până la urmă, agresatul pare a ieşi învingător. Acest balans între nevoia de repliere şi ofensivă mobilizează practic întregul angrenaj creativ al poetei. 

De aici, în numele unei fragilităţi asumate, şi consecinţa în planul atitudinii: moderaţie şi aplomb, echilibru între tentaţia energiilor descătuşate şi reprimarea acesteia. Svetlana Cârstean ştie multe despre forţa revelatoare a cuvântului, despre virtuţile rostirii, şi cu toate acestea textele sale degajă mai cu seamă o incitantă impresie vizuală. Te simţi parcă martor la un spectacol de imagini, cu vivacitate şi ritm, unde încerci mai întâi să-ţi fixezi pe retină secvenţele, atent desenate în succesiunea lor, şi abia după aceea să descifrezi posibile trimiteri subliminale. Este remarcabilă ştiinţa autoarei de a fotografia clipa şi de a-i surprinde persistenţa pe ecranul memoriei. Impactul realităţii cu proiecţia sa utopic-ideală generează, uneori discret, alteori vizibil, inclusiv puseuri polemice. Căci sub epiderma oarecum liniştită a versurilor se poate lesne ghici capacitatea lor autonomă de explozie. E poezia cultivată, având în substrat lecturi temeinice şi cu program. Svetlana Cârstean se poziţionează la mare distanţă de zona produselor edulcorate ale liricii, izvorâte din sărăcie de gândire şi lenevie intelectuală. În poezia sa până şi tonul confesiv pare elaborat, cu evitarea oricăror erupţii sentimentale ieftine. De aceea poeta nu acordă întâietate descrierii, ci punerii în ecuaţie, nu produce pasteluri, ci incizează palpabilul, cu bisturie care străpung lesne intimităţile.

O strategie aplicată, după implementarea sa în volumul de debut Floarea de menghină (2008), şi în Gravitaţie (Bucureşti: Ed. Trei, 2015). Înţelegem că, dincolo de sfâşieri lăuntrice, există un instinct al conservării mai puternic decât suferinţa. A supravieţui nu e doar act de voinţă, ci şi recunoaşterea legităţilor ontologice despre continuitate. Nu întâmplător unul din sensurile pe care poeta le atribuie gravitaţiei ar fi „chiar şansa de a trăi, de a lua distanţă, de a pleca, de a te întoarce“, cum afirmă într-un alt interviu (din iulie 2015). Tematic, Gravitaţie este şi un lamento cu privire la pierderea propriilor iluzii. Mai întâi iluzia că părinţii (în cazul de faţă, mai ales mama), ar constitui entităţi indestructibile. Poate tocmai de aceea şocul despărţirii e atât de tulburător. Svetlana Cârstean transformă suferinţa într-un personaj care revine obsesiv în discursul liric. De altfel prima secţiune a cărţii se intitulează chiar d.u.r.e.r.e.a. Dar textele poetei nu sunt doar despre amintirea maternă. Avem un amestec de momente biografice pe care le procesează liric şi le pigmentează polemic.

Clipele de reverie sfârşesc toate sub duşul rece al realităţii, mai totdeauna contondentă. Aşa că gravitaţia trebuie văzută şi cu semnificaţia sa de dicţionar, ca forţă care, în zona terestră, blochează orice tendinţă de evadare. Fiind o invitaţie la realism, deci percepută ca o îngrădire a libertăţii, gravitaţia nu va anihila însă niciodată pe de-a-ntregul visul fiinţei de a se elibera. Totuşi această îngrădire e mai puţin dureroasă decât despărţirea în sine, din moment ce poeta mărturiseşte că „Pe mine viaţa m-a interesat întotdeauna mai mult decât moartea şi / pământul decât cerul“ (pag. 13). Din când în când calea spre plenitudine e însăşi poezia, dar şi abilităţile acesteia sunt limitate: „cât mă poate ridica de la pământ poezia / te-ntreb / până la tine / mă poate ridica?“ (pag.30). Suferinţa despărţirii de Mama (majuscula e opţiunea poetei) devine organică şi de neseparat: „păstrează durerea / ca pe o broşă / prinsă discret în carne“ (pag.11). Doar prin transfer oximoronic rana sufletească poate „să pară atât de dulce / de bună“ (pag.8).

Fiindcă altfel, a convieţui în aceeaşi cameră cu durerea trebuie să fie desigur rezultatul unei iniţieri dificile şi devastatoare: „în loc de pereţi / fuioare de lacrimi / cărora le amân gravitaţia“ (pag.21). Aşa stând lucrurile, rememorarea copilăriei, într-un cadru de puritate arhetipală, va potenţa şi mai mult combustia interioară. Iniţierea (adaptarea) cu privire la durere e mijlocită poetic prin câteva „cântece de trecere“. Primul, asimilând destinul cu forţa mistralului francez, avertizează că în faţa acestuia nu sunt decât două soluţii: acomodarea sau resemnarea sinucigaşă, căci „vântul metalic“ fie „te duce înainte“, fie „te ia pe sus / sau te spulberă“ (pag.38). Celălalt cântec proclamă supremaţia durerii, care se regenerează continuu, „precum coada şopârlei“ (pag.41).

 Cauza şi efectul de a fi aşa şi nu altfel devin obiect de analiză în secţiunea dedicată tatălui (revoluţiile). Aici serenitatea ca dominantă face loc, dacă nu răzvrătirilor făţişe, măcar unui aer de combativism. Depăşind intimitatea, cadrul capătă dimensiune societală: revoluţiile trec de la intonaţia confesivă a lamentoului, la exhibarea stărilor colective, într-o viziune sumbră, pentru că Răul, dincolo de scenarii, nu poate fi decât cosmetizat. Altfel spus, drumul Svetlanei Cârstean e în răspăr, subliniind eşecul schimbării, adică moartea propriilor iluzii. Mai presus decât „revoluţia“ colectivă a dezamăgirilor, poeta a trăit şi o alta, personală: dislocarea sa biografică şi transplantul într-un univers citadin. Inflexiuni de sentimentalism moldav răzbat şi aici, umilind rigoarea „revoluţiilor“: fata de azi a metropolei, „cu sandale-n picioare“ şi păşind numai „pe-alei / din beton“, evocă, iarăşi polemic, ruralismul copilăriei, când „praful (...) se ridica sub picioarele noastre“ (pag.67). 

Nu paseism desuet, ci mai degrabă nevoia fermă de repere etice. La inocenţă şi primejdiile care o pândesc se referă şi cântec de trecere 3 sau carte poştală cu pui de taur. netrimisă din saintes-maries-de la mer. Subtextual constatăm că de fapt revoluţiile sunt, în esenţa lor, irealizabile, putând să producă doar schimbări de faţadă. Prin urmare, privind astfel lucrurile, nici poeta nu poate fi decât analitică: „Pe drumul înapoi întâlnesc mai întâi gravitaţia / apoi durerea / la urmă de tot frica / şi peste toate vinovăţia“ (pag.61). Secţiunea următoare se numeşte sentenţios resurse. cine nu e mângâiat nu există. De altfel şi aici întâlnim formulări aforistice, precum „cine nu e primit în casă / nu aparţine nimănui“; „cine nu e strigat pe numele lui / a fost uitat“; „unii au murit şi nu mai sînt / Alţii nu au murit şi nu mai sînt“, ultima rezumând parcă esenţa tragică a condiţiei umane. A contura durerea înseamnă pentru Svetlana Cârstean o adevărată artă poetică: „Şi-acum să privim îndelung corpul mort al iubirii, / întins direct pe ciment, / din când în când îmi amintesc că / n-am măturat aici de mai bine de-o lună, / s-atingem în treacăt / pielea asta incoloră / pe care s-au dat toate războaiele, / încă mai e călduţă“ (pag.84). De această dată cântecul de trecere este despre dorinţă şi imposibilitate.

Putem conchide că în genere enunţul Svetlanei Cârstean se compune din secvenţe narative, prin capilarităţile cărora pulsează un lirism viu, uneori expansiv, dar aflat mereu sub incidenţa raţiunii. Legătura între aceste aluviuni epice se realizează prin intermediul câtorva propoziţii-laitmotiv: „cu mine e altfel, / e altceva“; „cât mă poate ridica de la pământ poezia“; „unii au murit şi nu mai sînt / Alţii nu au murit şi nu mai sînt“. Acestea coagulează substanţa cărţii, animându-i vibraţiile, inclusiv în secţiunea intitulată îmi place să beau apă după tine. lui Tudor. Exprimând dualismul fiinţei, poezia Svetlanei Cârstean, persuasivă ca formulă şi palpitantă ca ritm tensional, se constituie în arhitecturi minuţios elaborate, cu pregnanţă imagistică. Iar dacă articulaţiile acestei construcţii lirice reverberează mult timp după lectură, nu se poate nega că deasupra amplelor zidiri plutesc, fără răspuns, interogaţii despre vulnerabilitate şi sens. Dar în pofida limitelor („cât mă poate ridica de la pământ poezia“), poeta îşi mai acordă, ostentativ, o şansă tot prin intermediul rostirii: „cuvintele sînt / moneda de schimb // şi singurul mod / de a păcăli gravitaţia“.