Victor Rebengiuc: „Sunt speriat de ce se poate întâmpla. Nu putem să mai votăm cu vechii membri de partid, trebuie să încercăm cu nişte tineri“
0
Victor Rebengiuc nu înţelege de ce oamenii nu ies în continuare în stradă, aşa cum s-a întâmplat în februarie 2017, când cetăţenii au protestat faţă de ordonanţa 13. Prezent la evenimentul de lansare a cărţii „În lume nu-s mai multe Românii“, de Radu Paraschivescu, actorul a explicat ce l-a determinat să facă gestul din decembrie 1989, de la Televiziunea Română, dar şi către cine se duce votul său la următoarele alegeri.
În decembrie 1989, Victor Rebenegiuc mergea la Televiziunea Română, cu un sul de hârtie igienică, dedicat „tuturor celor care au contribuit cu bună ştiinţă la propaganda făcută de regimul comunist, inclusiv prin teatru”. Actorul nu a regretat şi nici nu regretă gestul. Era premeditat. Îl deranjau persoanele care îi aduceau laude lui Ceauşescu, sperând la avantaje.
„Pe Victor Rebengiuc nu ştiu dacă are rost să îl prezint”, a spus scriitorul Radu Paraschivescu, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, joi. „Are rost, pentru că acum, când am intrat în sală, un domn m-a acostat, «domnul Hrebengiuc!» Are rost!“, i-a răspuns actorul.
„Pentru cei foarte tineri, Victor Rebengiuc nu este doar un actor extraordinar, este omul care, în decembrie '89, a venit în studioul televiziunii publice cu un sul de hârtie igienică...A fost un gest într-o vreme în care lumea încă îşi calcula elanurile, încă îşi drămuia sentmentele, încă îşi decanta opţiunile şi în care neisguranţa încă plutea peste Bucureşti şi peste România. Victor Rebengiuc nu a făcut doar gestul cu hârtia. Este una dintre vocile răspicate care vorbesc despre abuz, vorbesc despre putoarea din putere, despre toate lucrurile urâte despre care alţii nu vor, nu pot, sau nu se sinchisesc să o facă”, a explicat Radu Paraschivescu.
Legat de acest episod, Victor Rebengiuc a explicat că a fost considerat unul foarte radical, motiv pentru care şi-a primit foarte multe înjurături, precum şi scrisori şi telefoane de ameninţare. O făcuse din disperare.
„Am făcut-o din disperare atunci pentru că tot speram să se întâmple ceva în ţara aia...să se ridice (cineva-n.r.) să spună ceva împotriva partidului, şi a Ceauşescului şi a Ceauşeştei. Nimeni nu spunea nimic. Mă enervam cumplit. La congrese, când vedeam la televizor oamenii de la Sala Paalatului, se ridicau ca la comandă în picioare: «Ceauşescu PCR, Ceauşescu PCR». Bă, pe unul n-am văzut să zică «nu mă ridic, dom'le, du-te, nu mă interesează». Unul! Nimeni. Toată lumea se ridica. Lucrul ăsta era insuportabil“.
O doamnă din public i-a spus actorului că a existat un astfel de om, la Cluj, pe care, bineînţeles, comuniştii l-au închis. Rebengiuc i-a mulţumit, spunând că se bucură că a fost contrazis, neştiind de acel om.
Revenind la gestul său de la televiziunea publică, Rebengiuc a explicat că a făcut-o din convingerea că „nu toată lumea e trup şi suflet alături de partid şi de fiul României, tovăraşul Nicolae Ceauşescu”. Era o duplicitate în viaţa majorităţii românilor, a continuat actorul, dar în a lui, nu.
Legea secretă despre secret
Vorbind despre duplicitatea pe care o impunea regimul, actorul a povestit despre momentul absurd în care fusese lansată o lege despre secret.
„Mi-aduc aminte că a fost lansată la un moment dat o lege despre secret. Legea despre secret a fost o lege secretă. Ea nu a apărut niciodată în Monitorul Oficial. A fost comunicată. La noi la teatru, a venit un tovarăş de la sectorul de partid şi ne-a ţinut o cuvântare în legătură cu această lege”. Aceasta din urmă presupunea că nu aveau voie să vorbească cu străinii decât dacă era obţinută o aprobare, iar dacă acest lucru se întâmpla, conversaţia trebuia să aibă loc într-un anumit tip de spaţiu.
Rebengiuc a izbucnit. „«Noi nu mai spunem replicile? Ce se întâmplă în teatru, care e un loc public? Care-i rostul acestei legi pentru teatru?» N-a ştiut ce să-mi răspundă...«tovarăşe, ştiţi dumneavoastră».
„Protestez în continuare”
Astăzi, durerea cea mai mare a actorului este că există „destul de multă indiferenţă faţă de ce se întâmplă”.
„Mă întrebam chiar ieri cum de-au ieşit în februarie 2017 atâţia oameni în stradă pentru ordonanţa aia numărul 13 şi acum nu mai iese nimeni. De ce se întâmplă asta? S-au îmbunătăţit lucrurile în România? Mergem spre o bunăstare nemaipomenită? Eu nu simt lucrurile astea şi protestez în continuare. Nu mai pot sta în picioare la protest, că nu mai pot, am 86 de ani, picioarele mele sunt ca vai de capul lor, nu mai vorbesc de şale, nu mai am şale, dar asta e, nu mai sunt tânăr.“
Foto: Facebook/ Verbs Describe Us
Victor Rebengiuc nu a fost niciodată în vreun partid, exceptând URR-ul (Uniunea pentru Reconstrucţia României), unde era afiliat. Acesta a povestit că partidul l-a cucerit prin mesajul oamenilor care îl formau. „Erau nişte oameni noi, oameni tineri, parte din ei se realizeaseră prin propriile puteri, fără să aibă afaceri cu statul. Cei pe care i-am cunoscut eu cel puţin. Erau oameni care ştiau ce trebuie să faci ca să creezi un nivel de viaţă”. A crezut în ei, însă majoritatea cetăţenilor ţării nu, ci tot „în ăia vechi care veneau cu minciuni”. Spuneau oamenii atunci, şi-a adus aminte actorul: „«Ce să vină unul tânăr care habar n-are? E sărac, vrea să se îmbogăţeasc㻓.
Actorul rămâne extrem de îngrijorat de situaţia ţării, chiar şi când aude o veste bună, oricât de mică, a doua zi, lucrurile rămân, de fapt, la fel, sau poate mai rău.
„Sunt mereu încordat, mereu speriat de ce se poate întâmpla. În fiecare zi, de dimineaţă până seara”.
Speranţa mult apreciatului actor stă „numai în ăştia”, adică cei tineri. „Am şi votat...la ultimele alegeri, eu am votat cu USR-ul. Nu se poate să mai votăm acum, din nou, cu vechii membri de partid, nu poţi! Uite ce au făcut până acum, 30 de ani. Că n-au cu ce se lăuda. Ce să mai votezi, ce să mai aştepţi de la ei?Trebuie să încercăm cu nişte oameni tineri, care doresc să schimbe ceva în ţara asta, care nu urmăresc să se îmbogăţească pe ei şi vor să facă într-un fel ca ţara să devină bogată... să trăim omeneşte, decent. Sunt două partide, eu cu ei votez. Am multe speranţe. Dacă şi ei dezamăgesc...”
Se încarcă comentariile...
