Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Aşa că elitismul evenimentului provoacă şi o altă tradiţie, veche de decenii deja, cea a protestelor sindicale din piaţa Operei. Anul acesta au fost lucrătorii de la Auchan, cărora li s-au adăugat şi activişti ecologişti, însă nu s-a mai aruncat cu ouă spre hainele de blană ale înaltei societăţi, demonstraţia rămânând în limitele bifării tradiţiei.

Preşedintele Mattarella a primit cinci minute de aplauze la deschiderea stagiunii de la Teatro alla Scala


În sală, preşedintele Mattarella a fost aplaudat cinci minute la intrarea în loja regală, înainte de intonarea lui Fratelli d’Italia, imnul naţional. Crizele au trecut: şi cea economică şi cea scaligeră a regiilor moderne şi a directorilor muzicali străini. Riccardo Chailly a cucerit de ani buni inimile loggioniştilor şi se înscrie la rândul lui pe lista prestigiului absolut al poziţiei de direttore d’orchestra e maestro concertatore, după Claudio Abbado şi Riccardo Muti, ajungând la a patra deschidere de stagiune. Chailly a reuşit să-şi îndeplinească ambiţiile graţie unei viziuni asupra direcţiei muzicale ce pune în centru verismul şi în special pe Puccini. Dacă Prima alla Scala a fost dedicată de zeci de ori lui Giuseppe Verdi, chiar şi cu opere mai obscure (La bataglia di Legnano sau Giovanna d’Arco), doar Turandot, dintre toate operele lui Puccini, deschisese sezonul, e drept, în trei rânduri, până la venirea lui Chailly la Milano. E curios că Tosca, o operă ce face parte din fundaţia repertoriului oricărui teatru de operă din lume, n-a avut parte de nici o premieră de Sant’Ambrogio, dar iată, justice est faite în 2019.

Producţia teatrală a fost acordată lui David Livermore, un regizor apreciat de Chailly, care, ca mulţi diirjori, preferă regii tradiţionale. După scandalul de culise din 2015, când microfoanele televiziunii italiene au surprins un dialog neprietenos între Chailly şi regizorii Moshe şi Caurier la finalul spectacolului Giovanna d’Arco, la Scala a apus vremea modernismului. Traviata lui Cerniakov, altă producţie „scandaloasă” în opinia spectatorilor italieni, a fost casată şi s-a revenit la punerea în scenă a Lilianei Cavani, ce datează din anii ’90. Dar modernimsul regiilor de operă n-a rămas fără urmări. Astăzi, chiar şi producţia istorică a lui Zeffirelli pentru Turandot de la Metropolitan Opera, ce a costat câteva milioane de dolari şi a cărei operare pentru un ciclu de reprezentaţii costă 1,2 milioane de dolari, pare învechită, e drept şi din cauza neiertătoarelor camere de filmat de înaltă rezoluţie, care-i subliniază toate ridurile. E un fenomen interesant în estetica regiei de operă: o producţie clasică 100% nu mai e posibilă şi atunci regizorii încearcă să inoveze prin tot felul de efecte speciale şi mişcări scenice.

Livermore a încercat şi el să ascundă lipsa de idei în spatele decorurilor monumentale create de Giò Forma. Capela familiei Attavanti din biserica Sant’Andrea della Vale, încadrată între patru coloane neoclasice ce se înălţau până la tavanul teatrului, a ajuns astfel să facă piruete complexe pe scenă, tot aşa rotindu-se neîncetat şi celula din Castel Sant’Angelo în care Cavaradossi îşi aştepta soarta, o celulă învăluită în nişte aripi de piatră decupate din imaginarul unui serial fantasy à la Game of Thrones.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.