„Strada Cloverfield 10“: „Ménage à trois“ cu Apocalipsă

"Monştrii vin în multe forme" este sloganul filmului

Filmul „Strada Cloverfield 10“, care a intrat de vinerea aceasta în cinematografe, este un thriller psihologic cu personaje complexe care sunt forţate de împrejurări apocaliptice să trăiască împreună într-un buncăr.

Filmul regizorului Dan Trachtenberg, „Strada Cloverfield 10“, spune povestea unei tinere, Michelle, care după ce îşi părăseşte iubitul are un accident de maşină. După accident ajunge într-un buncăr, alături de Howard, un expert în teoriile conspiraţiei, şi Emmet, cel care l-a ajutat pe Howard să construiască buncărul. Hotărâtă să plece, Michelle află că nu poate părăsi buncărul pentru că aerul este contaminat, după un atac misterios asupra americanilor.

„10 Cloverfield Lane“ se remarcă prin interpretările actoriceşti. Filmul are doar trei personaje, jucate de John Goodman (Howard), John Gallagher Jr. (Emett) şi Mary Elizabeth Winstead (Michelle). John Goodman, cunoscut mai ales pentru filmul „The Big Lebowski“ şi serialul de televiziune „Rosanne“, reuşeşte cea mai bună interpretare din film. Sigur, acest lucru se datorează şi faptului că Howard este cel mai ofertant şi mai interesant personaj din poveste.

Mai nebun ca în „Lebowski“

Actorul reuşeşte să-şi ţină personajul pe linia de plutire, lăsând nebunia să iasă la suprafaţă în doze controlate, suficiente pentru a crea o stare de anxietate, dar rămânând aparent normal. Un lucru pe care interpretarea lui Goodman reuşeşte să ni-l transmită, chiar dacă scenariul poate nu îl ajută cât ar trebui, este faptul că psihozele pot fi cel mai adesea ascunse şi că nebunia e mult mai complexă decât pare. Din nefericire, scenariul nu este la fel de ofertant precum talentul lui Goodman, Howard nu este suficient de subtil, iar acest lucru scade din pretenţiile psihologice ale filmului.

John Gallagher Jr., cunoscut pentru rolul său din serialul HBO „The Newsroom“, îl interpretează pe celălalt personaj masculin. Dacă la început ne lăsăm păcăliţi de înfăţişarea lui, mai fioroasă decât a lui Howard, suntem forţaţi să acceptăm că Emmet e mai mult sau mai puţin un băiat plictisitor. Crescut la ţară şi fără mari pretenţii, Emmet e de fapt cel mai normal om din acel buncăr (ca personaj, Michelle nu e anormală, e doar puţin nerealistă). Povestea lui e tristă, dar nu emoţionează (din nou, ca şi în cazul lui Howard, orice problemă aş avea cu personajul se datorează probabil scenariului, nu interpretării).

O captivă ingenioasă

Singura replică pe care o simţi violent falsă vine, la un moment dat, de la Mary Elizabeth Winstead („Final Destination 3“, „Scott Pilgrim vs the World“), dar, în apărarea ei, aş spune că replica era atât de clişeistică, încât e greu să te gândeşti la un alt mod de interpretare. Michelle este o eroină cu un trecut trist, care are nevoie de evenimente extraordinare ca să-şi rezolve traumele din copilărie. Şi acest personaj este salvat de o interpretare per total reuşită. Michelle e incredibil de ingenioasă, iar ingeniozitatea ei este credibilă (mai mult sau mai puţin), un alt plus al filmului. Faptul că nu aşteaptă ajutorul nimănui şi independenţa ei neforţată o fac un personaj de care chiar ţi-e drag, amintind de o eroină de benzi desenate (comics). Ba chiar la sfârşit te surprinzi gândindu-te că te-ai mai duce cu plăcere la încă un film de acest gen, doar ca să vezi ce mai face Michelle şi cum se mai salvează.

Ca toate filmele apocaliptice şi post-apocaliptice, „Cloverfield...“ este în acelaşi timp o critică a societăţii de azi, care pentru a trece testul de supravieţuire al Universului trebuie să se regândească, să se redefinească. Pentru a supravieţui, Michelle trebuie să facă acelaşi lucru.

Filmul are câteva, chiar destule, răsturnări de situaţie. Senzaţia că pământul pe care stai nu este foarte sigur este un punct forte pentru film. Problema e că cel mai adesea acest lucru se întâmplă prin schimbări bruşte, care – chiar dacă sunt susţinute logic de firul narativ al filmului – nu sunt susţinute neapărat şi de atmosferă. Răsturnările de situaţie nu sunt întotdeauna foarte bine lucrate.

Ocaziile ratate se răzbună

Ultima scenă, chiar dacă potrivită narativ, reuşeşte, prin modul în care presupune că publicul are nevoie de explicaţii extraordinare, să fie puternic enervantă. Nu, „Cloverfield“, nu ai fost atât de complex încât să am nevoie de 5 minute ca să înţeleg situaţia.

Povestea în sine este, dacă nu foarte realistă, măcar posibilă. Până şi reacţiile personajelor sunt veridice (sau semiveridice). Problema filmului nu este în mod necesar lipsa complexităţii, deşi aceasta ar fi putut exista, cel puţin în partea care se derulează în buncăr, ci faptul că nu reuşeşte să fie cu adevărat „entertaining“, nici în buncăr, nici în afară. Abuzul de muzică (instrumentală) şi de „jump scare“ devine puţin obositor.

Originalitatea subiectului şi actorii buni, bugetul şi „bagheta“ lui J.J. Abrams (care este producător aici), fac mediocritatea filmului şi mai dureroasă. Posibilitatea de a fi ieşit un film, dacă nu cu adevărat bun, măcar cu adevărat diferit, este în viziunea mea ratată. Motivul acestei ratări ? Poate obişnuita lipsă de încredere în capacitatea publicului de a înţelege fără să-i fie dat mură-n gură face „Strada Cloverfield 10“ un film pe care în câţiva ani îl vei putea viziona la Antena 1 (sau Pro TV, Kanal D, postul este complet neimportant) în lipsă de ceva mai bun.