Cinematografele bucureştene de premieră erau, în epocă, „Patria” (fostul „Aro”, cea mai mare sală de cinema din Capitală) şi „Scala” (de pe aceeaşi arteră centrală, Bulevardul Gheorghe Magheru). Se poate spune, aşadar, că „Reconstituirea” a intrat în difuzare pe uşa din dos a cinematografiei româneşti. Mai mult, Horia Pătraşcu îşi amintea, într-un interviu din 2014, că filmul a avut parte de „o premieră fără afiş, era scris pe o hârtie, eu eram trecut Petraşcu, Pintilie parcă Ion Pintilie...”

Preluând titlul unui film din aceeaşi perioadă al lui Andrei Blaier, am putea spune că „apoi s-a născut legenda”. Pentru că, aşa cum observa Eugenia Vodă la începutul anilor ’90, „«Reconstituirea» e un mit. Aşa a fost, încă de la apariţie, şi aşa a continuat să rămână, vreme de 20 de ani”. Un fapt ce nu poate fi contestat nici azi, după alte trei decenii.

Greu de contestat este şi valoarea artistică a filmului lui Pintilie: pentru critica autohtonă, „Reconstituirea” ocupă o poziţie fruntaşă printre capodoperele cinematografului românesc. Drept dovadă, în 2008, atunci când Asociaţia Criticilor de Film din cadrul Uniunii Cineaştilor din România a desemnat, prin voturile exprimate de 40 de critici, „cele mai bune zece filme româneşti ale tuturor timpurilor”, „Reconstituirea” s-a plasat pe primul loc.

Însă la umbra mitului „Reconstituirea” au crescut, aşa cum se întâmplă de obicei cu miturile, numeroase exagerări şi neadevăruri, răspândite nu doar de comentatori circumstanţiali, ci şi de intelectuali veritabili. Cel mai bun exemplu, în acest sens, îl constituie subiectul interzicerii filmului.

Înainte de toate, chiar dacă, aşa cum spuneam, nu a fost lansat într-una dintre cele două săli bucureştene consacrate pentru premiere, „Reconstituirea” nici nu a fost prezentat într-un cinematograf mărginaş al oraşului. „Luceafărul” (actualul „Cinema Pro”), singura sală de cinema construită, în anii ’60, în inima Capitalei (mai precis, la o aruncătură de băţ de „kilometrul zero” al metropolei), era, cu cele 800 de locuri ale sale, şi unul dintre cele mai mari cinematografe bucureştene.

Cât a rulat filmul la „Luceafărul”? Dacă o credem pe Eugenia Vodă, „Reconstituirea” a fost scos de pe ecranele româneşti „în foarte scurt timp – cam într-o lună de zile”. În 2010, Rodica Palade mergea şi mai departe, afirmând că filmul „este scos din cinematografe, după trei zile de vizionare, şi pus la index, până după 1990”. Anul trecut, şi Bedros Horasangian se declara unul dintre fericiţii spectatori „care au apucat să vadă filmul la Cinematograful Luceafărul, înainte de a fi interzis după doar trei zile de proiecţie”. Iar asemenea afirmaţii pot fi găsite la mulţi alţi comentatori.

Şi totuşi, potrivit sursei oficiale pentru statistici de box-office din epocă, publicaţia „Anul cinematografic”, în cursul anului 1970 „Reconstituirea” a adunat 454.263 de intrări. Încercaţi să calculaţi în câte zile, chiar şi cu câte şase proiecţii cu casa închisă pe zi, s-ar fi putut vinde un număr apropiat de bilete la cinematograful „Luceafărul”.

În „Enciclopedia cenzurii din România”, Dinu-Ioan Nicula nota că, de fapt, „Reconstituirea” a fost difuzat la „Luceafărul” timp de aproape două luni, de pe 5 ianuarie până pe 1 martie 1970. Şi Horia Pătraşcu afirma: „Filmul a rulat opt săptămâni, două luni în cap, la un singur cinematograf, cu bătăi la intrare...”

Dacă la Bucureşti, potrivit surselor citate, „Reconstituirea” nu a fost proiectat în 1970 decât la „Luceafărul”, filmul a ajuns şi în cinematografele din provincie. În ţară, însă, a avut şi mai puţin noroc, potrivit lui Pătraşcu: „Rula, să zicem, o zi la Craiova, a doua zi, când începea să se adune lumea, era scos. Şi aşa a fost difuzat în câteva oraşe, după care a fost scos definitiv de pe ecrane, fiind relansat după aşa-zisa revoluţie”. Mai precis, în 1991, când filmul a adunat, după calculele lui Tudor Caranfil, mai puţin de 10.000 de intrări în Bucureşti.

Chiar şi interzicerea difuzării naţionale a „Reconstituirii” după 1970 ridică semne de întrebare, atât timp cât, de pildă, acelaşi Caranfil, polemizând cu Valentin Silvestru, declara în 1991: „am «dezgropat» filmul din arhive încă în 1983 prezentându-l în centrul Capitalei, la sala Dalles şi – culmea! – fără să întâmpin vreo rezistenţă din partea autorităţilor”.

Cât se va mai vorbi despre istoria cinematografului românesc, se va vorbi, fără îndoială, şi despre „Reconstituirea” lui Lucian Pintilie. Tot ce-mi doresc este ca cei care se vor pronunţa asupra destinului acestui film legendar să o facă pe baza unor informaţii documentate, şi nu a unor zvonuri neverificabile.

Surse bibliografice:

  • „Anul cinematografic 1970”, Arhiva Naţională de Filme, Bucureşti, 1971
  • „Cele mai bune 10 filme româneşti ale tuturor timpurilor: stabilite prin votul a 40 de critici”, coord. Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu, Editura Polirom, Iaşi, colecţia „Cinema”, 2010
  • Tudor Caranfil – „Cazul «Reconstituirea» şi «mea culpa»!”, în suplimentul „Libertatea”, 16 martie 1991
  • Tudor Caranfil – „Dreptul la replică: Cu cine şi în ce termeni polemizează dl. Silvestru”, în suplimentul „Libertatea”, 12 iunie 1991
  • Bedros Horasangian – „Reconstituirea”, în „Observator cultural”, nr. 987 (20 septembrie 2019)
  • Dinu-Ioan Nicula – însemnare despre „Reconstituirea” (pentru data de 5 ianuarie 1970), în „Enciclopedia cenzurii din România”, vol. II (1946-2018), coord. Marian Petcu, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2019
  • Rodica Palade – „Iliescu, mai bolşevic decât Ceauşescu”, în „Revista 22”, 16 februarie 2010
  • Horia Pătraşcu – „Culisele «Reconstituirii»”, interviu de Ioan-Pavel Azap, în „Film”, nr. 1 / 2014
  • Mihaela Pelteacu, Laurenţiu Damian – „Sala de cinema / The Movie Theatre”, Pro Cultura, Bucureşti, 2018
  • Eugenia Vodă – „Bătălia «Reconstituirii»”, în „Cinema şi nimic altceva: Un deceniu de film românesc”, Editura Fundaţiei România literară, 1995