Despre teatru, caricatură şi despre mersul omenirii am vorbit şi noi cu Marius Damian.

Cum îţi petreci timpul în pandemie?

Slavă Domnului, nu am de ce să mă plâng. Forţat de împrejurările momentului  dictate de cifre şi specialişti cu o cifră în creştere, m-am retras cu familia în casa de la ţară, unde au fost multe de făcut în grădină şi nu numai. Puţinele ocazii în care am fost lăsaţi să jucăm, fie la Grădina de Vară, fie pe scena teatrului cu număr redus de spectatori, au fost singurele guri de aer actoricesc pentru cei doi soţi şi colegi de teatru, Toni şi cu mine.  În rest, ne-am lăsat în voia anotimpurilor pentru prima data  legate într-un an, sub petecul de cer din Fundeni Frunzăneşti.  Am descoperit noi pasiuni pentru muncile simple.  Dacă Toni şi-a asigurat oboseala cu întreţinerea unor găini (acum patruzeci),  patru pisici(în curând vor făta ), două capre(şi ele), patru cîini(castraţi), la care adăugam solarul şi hobby-ul pentru săpun hand-made, e deja mult. În ce mă priveşte am  învaţat să lucrez în lemn,  multe obiectele şi mobila din casă sunt făcute de mine. Am construit, săpat, ridicat, tuns iarbă, toaletat copaci, arat, săpat, şi tot aşa până seara târziu zile în şir.Asta apropos de aer curat, mişcare şi puteri lucrative.

Cele creative, le-am ţinut în priză cu lectură, muzică şi  alte valenţe. Toni scrie. Eu desenez.Ea vine cu povestea, eu cu ilustraţiile.Acum lucrez la ilustrarea celei de-a patra cărţi, Scriitorul şi maşina de Scris, proaspăt premiată la Piatra Neamţ.

Amândoi am început să repetăm ceva şi nu numai…

Dacă ar fi să pun în calcul şi copiii cu şcoala lor online (acum în vacanţă – Of, Doamne!), nu mai ajung la următoarea întrebare. Deci, pe scurt, avem ce face.

Cum aţi lucrat în acest ultim an?

E greu să fii pus pe HOLD, ca să folosesc un termen din holda de neologisme viguros înţepenite în limbaj odată cu mediul ONLINE.  Până la epuizare, evident, nervoasă multe din manifestările ”artistice” s-au dorit a fi online. Zic aşa, pentru că, asemeni multor domenii, şi teatrul a fost luat prin surprindere de carantină, restricţii şi regulamente. Nu ştiu dacă au existat nişte vizionari la noi în ţară, care să fi făcut dinaintea intrării în starea de urgenţă,  platforme virtuale unde teatrele să-şi difuzeze spectacolele şi în această formă.  Afară, teatrele mari direct interesate de profit aveau şi au spectacole care se transmit live pe internet sau înregistrări ale unor super-producţii ce stârnesc interesul unui număr uriaş de privitori care, graţie tehnologiei, pot vedea o premieră londoneză din Tokio, Sidney sau Rio de Janeiro. Dar, acestea sunt nişte excepţii cu nişte staruri pe afiş. Tot la case mari, Cirque de Soleil a fost nevoit să închidă  şi să trimită artiştii acasă.

Revenind la noi, pandemia nu a făcut decât agraveze problemele sistemului. Inerţia teatrelor de stat şi a naţionalelor a fost înfrânată, dând un bun prilej tuturor să se gândească, să găsească soluţii prin care să se reinventeze, să se reformeze, să se unească. Aşa cică se unşte om cu om , în expresiile populare, la nevoie.  Dar se pare, că n-a fost nevoie suficientă de unire, nici reformă.  Da,  greu să faci reforme în vreme de război, dar nu e vreme de război! Graţie aceleiaşi tehnologii telefoanele au sbârnâit  în continuu de mesaje şi idei pe grupuri şi grupuleţe. Inimioare, urări de bine şi sănătate.  Teatrul, s-a dovedit greu de împins  la deal în spatiul virtual. Şi cum, majoritatea regizorilor(care au prin natura lor viziuni de ansamblu) au tăcut,(bine-au făcut?) actorii au pus fiecare ce-a găsit în fişa postului din dotare. S-au spus poezii online, s-au făcut lecturi online, s-au făcut repetiţii online. S-au făcut interviuri, s-au difuzat  înregistrări ale unor spectacole mai vechi…  dar până nu a dat soarele, nu pot spune că a fost o bucurie. Iar dacă managerul e paralizat de regulamente, o ţii pe heblu. Apoi, cu doar treizeci la sută din capacitate chiar şi la Grădina de vară, frustrarea a continuat, dar măcar am jucat, ne-am bucurat de aplauze. Am ajuns din nou pe scenă,  pentru o scurtă serie de reprezentaţii sub aceiaşi sabie ( a lui  DaMucles!), şi apoi, iar ne-au închis. Mai norocoşi au fost cei care au prins filmări. Acolo, capitalul privat, s-a descurcat altfel, obligat să respire.  Unii au prins proiecte frumoase, bucurându-se de o libertate de mişcare, care în alte condiţii era greu negociată.

 Ieri noapte au fost minus două grade şi cei de la meteo spun că a fost ultima minima a anului. Cică, gata,  vine căldura.Carevasăzică vine şi teatrul…

Crezi în revenirea la normalitate?

Normalitate este un termen pe care aş vrea să-l evit, să-l scot din vocabular, căci şi-a pierdut parcă  şi substanţa şi sensul.  Am copilărit în Focşani, pe strada Vâlcele, în vremea când nu exista serviciu de salubritate. Gunoiul se ducea în fundul grădinii, iar găleata cu zoaie la gura de canal de la intersecţie.Apa menajeră – direct pe asfalt. Tango! 

Când au demolat cocioaba din curtea vecină, un buldozer ne-a luat şi movila de gunoi care-mi stătea zi de zi pe suflet. Atunci, mi se părea că viaţa a revenit şi la noi în curte la normalitate. Pentru mintea copilului, era suficient. Viaţa se rezuma la propria curte. Dar acum, după ce-am mai văzut lumea, scrâşnesc din dinţi gândindu-mă la forţa distructivă a speciei noastre.

”Era lui Google” ne deschide ochii către toate colţurile şi cotloanele existenţei noastre. Imbecil să fii şi tot rămâi pe gânduri când vezi cât de bine i-a prins naturii scurta pauză de umanitate. Animalele au ieşit pe stradă, delfinii înotau pe canalele veneţiene, ciripitul păsărilor reuşea să se audă, căci vacarmul se oprise.  În Amazonia se taie păduri ca să avem cu ce hrăni vitele. În Mumbai gropa de gunoi  are dimensiunea unei rezervaţii. În Pacific există o insula de plastic de dimensiunea oraşului Ciudad de Mexico. În România, dintr-un singur lac au scos patru tone de deşuri şi plastic.  Astăzi, pe Planeta Pământ,  aşa se traduce normalitatea.  Partea aia din fundul curţii…

Când mergem la magazine şi umplem coşul, ne e greu să ne gândim la stivele de ambalaje pe care le producem, doar ca să ne justificăm cerinţele fiinţei moderne. Ceva îmi spune că mulţi dintre noi suntem conştienţi că e o luptă grea sau una deja pierdută. Dar ce mai căutam pe Marte, dacă n-am găsit sensul vieţii pe minunăţia asta numită Planeta Albastră?  Ar fi jalnic, să populăm şi alte planete ducând cu noi aceleaşi metehne.  Ar fi ridicol, ca în anul 3078 pe Taurus, la Stage Theatre să se joace Hamlet.  Nu, Hamlet e pământean  şi aici trebuie să rămână! Acolo să se ducă Superman. Nu de alta, dar el poate să zboare…

Cum ţi se pare că s-a schimbat lumea în tot timpul ăsta? Dar teatrul?

Nu ştiu ce să zic de lume. Pe moment, se dă pe după măşti care parcă ar petici conştiinţele. Dar, când mă uit în ochii oamenilor şi văd căldură, speranţă, credinţă - zâmbesc şi merg înainte.

 Ca să slăbim nu sunt suficiente dieta, ceva sport, un nutriţionist şi bum! Am ajuns la forma ideală! Nu prea merge aşa.

Psihicul trebuie să vrea să se schimbe, să imagineze, să accepte şi să pună în practică. Şi astfel programul de slăbit are succes în timp. 

Nu cred că lumea s-a schimbat, iar dacă a făcut-o, vorbim de ceva superficial, la nivelul tegumentului… acolo unde apar mereu pistruii, pigmenţii, bubele şi herpeşii. Şi mai cred în efectul yoyo. De fapt, mă tem de el.

Apropos de normalitate, mi-e frică ca lumea să nu revină cu un apetit uriaş după această dietă. Filosofii, Învaţaţii, Spiritualiştii trebuie să lucreze la alt nivel, la fel ca oamenii de ştiinţă. Să lucreze cu implicare, cu sacrificiu. Trebuie să reinventăm sfinţii şi părinţii. Altfel, nu schimbăm mai nimic. Devorăm, consumăm, afirmând noi idealuri şi noi religii care nu trec mai departe de nivelul pielii.

Ce poate face teatrul în condiţiile astea?  Cândva era un punct de reper, o scoală a semidocţilor, cum zicea Strindberg. A fost cândva templu, acum tinde spre o formă specială de entertainment. Asta dacă nu se insularizează, cum spunea Mihai Mănuţiu.

Dar, dacă s-a schimbat? Teatrul românesc a avut şansa să o facă după revoluţie, ca sistem. Acum, în  pandemie, putea măcar să facă curat. În sistem. Ce va urma... vom vedea. Să fim sănătoşi să vedem teatru...

Îţi aminteşti cum te-ai apucat de teatru?

După ce-am plecat din Liceul Militar, am ajuns la Iaşi. După patru ani de pantaloni în vipuşcă, nu vă puteţi închipui ce comozi au fost acei blugi rupţi în genunchi…. Am intrat în sesiunea a doua de examene la Construcţii, cu bursă. Mergeam să-mi văd noii prieteni doar la Filosofie (da, la Construcţii) şi la Geodezie… Într-o seară am mers la Teatrul Studenţesc Ludic. Mi-au plăcut serile primelor încercări cu aplauze, cântec, fum şi poezie de la Poale de Copou. Apoi, într-o zi am văzut primul spectacol într-o sală de teatru. Don Juan se hotărăşte să moară…  la Naţional.  S-a produs un al doilea clic, cu păcănit de data asta. Şi-am ajuns să iau meditaţii de la Doru (Doru Aftanasiu, actor al Teatrului Naţional din Iaşi n.red.), cel care mă plimba ba prin Miluţă Gheorghiu, ba prin Agatha Bârsescu, unde începeam mereu cu Fabula. Peste un an… urcam alt deal, la Târgu Mureş. Şi când l-am coborât… eram cel mai fericit om de pe Planetă: intrasem la Teatru. Pa, matematică! Pa, Fizică! De azi înainte, o dăm pe Metafizică la arlechin. Dă-te la o parte, vin!

Cum au fost începuturile tale ca actor? Care era portretul artistului Marius Damian la tinereţe ?

Un cal scăpat din ţarc în întrecere cu trenurile.  Un agitat îndrăgostit demirosul  teilor şi al castanelor coapte. Un moldovean învăţând expresii în maghiară, privind pe sub sprâncene la altfel de gene, la o altfel de ţinută,  la un altfel  fel de a privi lucrurile. Fericit să cunosc un spirit precum cel al domnului  Mihai Sin.  Captivat de sfaturile lui Ion Săsăran, de mina de fier a lui Ion Fiscuteanu,  de umorul lui Cornel Popescu. Fascinat spectacolul lui Theodor Cristian Popescu Eu când vreau să fluier, fluier.  Cam departe de capitală, dar aproape de Cluj.

La un moment dat a sosit la Târgu Mureş, Teatrul Act cu spectacolul Creatorul de teatru. Teatrul Independent începea să devină super-eroul la care visam mai mulţi. Naţionalul părea greu de mişcat, greu de schimbat de dorinţele noastre arzătoare. În faţa noastră se arată forţa întrupată a libertăţii. Întrebat care e secretul, în barul îmbâcsit de fum, Marcel Iureş a replicat: ”Acest vis începe de la trei zeci de mii de euro în sus”. Mi-au ţiuit urechile. Eram orbit de lumina celebrităţii, a  succesului, a carierei ce-a băut din ambrozia zeilor de peste ocean. 

Peste doi ani de la debutul din Oradea plus fuga şi toccata din Italia, vocea caldă şi prietenoasă a lui Alexandru Dabija m-a întrebat la telefon: Ai vrea să joci la Act în spectacolul meu? Cu sufletul gată să explodeze am zis: da! Şi din acel moment începea altceva.

Şi apropos de portrete eşti şi un excelent artist plastic. Te "manifeşti" artistic şi prin desen şi caricatură. Cum a început toată nebunia asta?

Desenul e un nărav de-al meu din copilărie. A devenit nărăvaş în Liceu când, cu concursul colegilor, domnul profesor de geografie Radu Ciumaşu, mi-a luat lucrările ce stăteau dosite în bancă şi le-a expus în cancelarie. Erau primele caricaturi ale profesorilor şi ofiţerilor mei din aceea vreme. Prea stângaci făcute pentru cât de importanţi au fost dumnealor pentru formarea mea, ca om, căci caricatura mi-a finisat-o Maestrul Ştefan Popa Popas la care am fost ucenic o perioadă, una tare frumoasă. În pandemie, am zis să popularizez acest talent surprinzând prietenii de pe Facebook. Am ajuns la performanţa unei caricaturi pe zi, cel puţin, căci uneori sunt mai mulţi sărbătoriţi. Sunt limitat de timp, în schimb. Sper ca totul să se concretizeze într-o viitoare expoziţie ce visează oameni de teatru.

 Le faci caricaturi amicale colegilor tăi de breaslă. Ce reacţii ai avut de la "modelele" tale, marii actori români?

Toţi se bucură, evident. E ceva organic să te mişte o astfel de surpriză. Cei  care mă descoperă astfel sunt plăcut impresionaţi. Cel mai important este că fac acest lucru cu plăcere. Rog lumea să aibă răbdare, căci  nu fac asta pocnind din degete. Ziua e la fel de scurtă pentru toţi. Cei pe care-I îndrăgesc sunt pe listă… chiar dacă pe cea de aşteptare.

Ştiu că îţi dezvolţi caricatura pe diverse teme. Povesteşte-ne, te rog, despre asta.

Era o vreme când mă concentram mai mult pe mesajul desenului. Un fel de eseu grafic. Îmi plăceau (şi-mi mai plac) creaţiile lui Devis Grebu, Marcu, Barbu, Stănescu. Încercam să mă ţin totuşi în teritoriul teatrului ca tematică. Când am început să joc, să am turnee, am lăsat acest gen în plan secund. Dar mai nou, simt cum iar mă prinde.  Îmi face bine desenul şi cred că sunt o sursă de inspiraţie şi pentru copiii mei. Radu, băiatul cel mare, e în primul an la Tonitza.

Soţia ta este o actriţă deja emblematică a Teatrului Odeon, Antoaneta Zaharia. Cum este familia voastră de artişti?

E o familie completă, zic eu. Adică, ăştia suntem şi cam atât trebuia să fim. Provin dintr-o familie cu trei copii şi îmi pare că ăsta e numărul ideal.

E o familie în care fiecare mai are de învăţat câte ceva de la celălalt. Radu, fiind mai mare, deja s-a aşezat pe o direcţie, a artelor frumoase, şi îl urmărim ceva mai detaşaţi, căci pubertatea are nevoie de un spaţiu de căutare. Ilia şi Mina, încă în şcoala  primară, sunt două fete năzdrăvane, energice şi pline de initiative care, şi când eşti praf cu oboseala, e bine să le ţii sub observaţie, căci se pot lăsa, încă, cu pereţi pictaţi cu uleiurile lui tata sau cu experimente în baie în care ingredientele de bază sunt săpunurile lui mama.  Mama e un spirit cu totul aparte. O actriţă emblematică a generaţiei, aş zice. O artistă, căci are şi alte veleităţi. Iar ca mamă şi soţie… e o bucurie.  E bine să nu o superi totuşi, căci e o leoaică tânără iubirea. Sunt un om fericit.

Cei mici vă împărtăşesc dragostea de artă?

Dragostea de artă suna prea pompos şi pentru noi, cei mari, darămite pentru ei. Sunt impresionaţi de ceea ce facem, da. Le place şi au vizibil pornirea de a ne imita. Fie pe mami, fie pe tati.  Dar, dacă cineva m-ar întreba dacă le-aş face actriţe, actori, m-aşa mai gândi.  Oricum ar fi, noi le influenţăm destinele până la un anumit punct.  Restul, e un mister, o taină, pe care fiecare trebuie s-o descopere. De unlucru sunt convins: fiecare are un bănuţ cu care poate cumpăra lumea. Un bănuţ primit de sus.

Ce îţi doreşti cel mai mult să faci când se va încheia pandemia?

O petrecere cu mulţi prieteni. Să stăm aproape, să rădem cu poftă, să ne putem îmbrăţişa. Un turneu frumos. Ceva sărbătoresc şi omenesc. Cu dragoste şi fără restricţii.

Ce lecţie ar trebui să înveţe omenirea din acest an?

Mă întorc la ce spuneam mai sus, cu animăluţele ce-au ieşit pe străzi, cu natura care începuse să vibreze altfel. Să se gândească mai bine la ce înseamnă casă, fericire, familie.  Care sunt adevăratele valori, cele care într-adevăr contează… Să evite excesul. Să fim mai responsabili. Să fim convinşi că Elon Musk nu ne poate duce pe toţi pe Marte. Ce-o mai rămâne până atunci ţine încă de noi, căci Soarele mai arde câteva mii de ani. Cică.

Şi pentru că se apropie Paştele, îţi aminteşti cum erau sărbătorile copilăriei tale?

Am copilărit lângă Cimitirul Sudic din Focşani. Până la Biserică sunt două sute de metri,  pe o linie dreaptă. Când începeau să bată clopotele deveneam foarte atent. Ideea Postului, cel puţin în Săptămâna Mare, era prezentă. Se adunau femeile familiei şi se puneau pe făcut cozonaci, înroşeau ouă. Nu era bine să  stai în calea lor, zici că lucrau la Facerea Lumii. În Vinerea Mare, spre amiază frământau şi spre seară, erau puşi la răcit. După ce peste zi nu mâncasem mai nimic, căci totul era pe fugă, mirosul ăla te ispitea să rupi din ei…. O ciupitură declanşa urgia! Începea o boscorodeală pe tema perfecţiunii cozonacului întinate de micul păcătos. Dar, nu puteau s-o ţină mult aşa că intrau ele în păcat apoi…

Învierea era mereu cu lume multă forfotind în curtea bisericii, restrânsă la o alee îngustă de cavourile şi gropniţele construite una-ntr-alta. Mic de-nălţime, la momentul când venea Lumina, maldărul de corpuri ce se-mpingeau între ele te acopereau ca un aluat.  Odată chiar m-am panicat, crezând c-o să mor asfixiat. Aer era jos, unde dacă te-ai fi lăsat riscai să te calce în picioare, sau sus, dar asta presupunea să te caţeri pe spatele cuiva. Aşa că trebuie să te-mpingi cu alţii, să-ţi faci simţită prezenţa…. să fii viu.  Şi după ce începea dascălul cântarea…. Lumânările  plecau spre morminte.  Mereu am vrut să mă urc în clopotniţă… de-acolo se vede totul altfel…

Cum veţi petrece sărbătorile anul acesta?

Să sperăm că sănătoşi la noi acasă. Şi poate ajung şi la Focşani şi la Vulturu, la mormintele familiei. Aşa e obiceiul.

Ce proiecte artistice mai ai?

Nu-mi place să vorbesc despre ce-o să fac, căci aş vrea înainte de toate să iasă foarte bine… şi apoi, să vorbească ceilalţi despre. Aşa e frumos. Mă rezum să zic atât: un anume personaj într-un anume film.

Sper să iasă frumos. Şi pe urmă… vorbim.