INTERVIU Romeo Belea, arhitect: „După conflictul cu Ceauşescu, am fost înlocuit la Teatrul Naţional“

INTERVIU Romeo Belea, arhitect: „După conflictul cu Ceauşescu, am fost înlocuit la Teatrul Naţional“

Arhitectul Romeo Belea  FOTO: Eduard Enea

Hotelul Intercontinental, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ şi Complexul Studenţesc Grozăveşti sunt doar câteva dintre elementele aşezate de arhitectul Romeo Belea (85 de ani) pe harta Bucureştiului. În acest interviu, el nu îşi aminteşte doar de proiectele mari, ci şi de unele mai mici, precum înmormânatarea manualelor de limba latină, în curtea liceului.

Ştiri pe aceeaşi temă

Romeo Belea crede că şcoala, familia şi prietenii au creat scutul care a ţinut la distanţă atmosfera apăsătoare din anii comunismului. S-a întâlnit de mai multe ori cu Nicolae Ceauşescu, însă un moment bine ancorat în memorie e cel legat de Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“, când, nemulţumit de faţadele clădirii, acesta i-a cerut să le înlocuiască, ca să se apropie de arhitectura socialistă. „Despre una dintre săli, care arsese, m-a întrebat câte locuri a avut. Fuseseră 900. O voia de 1.500. I-am explicat că la teatrul de dramă esenţial este să vezi şi să înţelegi, nu să auzi. Mulţi aud şi nu înţeleg, sunt două fenomene diferite în acustică“, povesteşte astăzi Belea. Până la urmă, Ceauşescu l-a îndepărtat de şantier, unde arhitectul a revenit abia după 2006, întâi pentru expertiza tehnică. Din pricina faţadei adăugate înainte de Revoluţie, un cutremur puternic ar fi destabilizat cu uşurinţă clădirea, aşa că Belea a coordonat remodelarea teatrului. Arhitectul are o sumedenie de amintiri şi puţine regrete. Îi pare rău, de pildă, că se împacă doar cu franceza şi cu engleza. În Târgu Mureş, unde a locuit în primii cinci ani ai copilăriei, vorbea limba maghiară, dar apoi, când s-a mutat cu ai lui la Craiova, nu s-a mai atins de ea. Şi a uitat-o. În Oltenia, a învăţat la o şcoală primară nemţească, dar, în următorii ani, a uitat şi limba germană, căci n-a mai studiat-o la Colegiul „Carol I“. 
 
 
„Weekend Adevărul“: V-a povestit cineva din familie despre ziua în care 
v-aţi născut?
Romeo Belea: Şi mama, şi tata, şi rudele. M-am născut la Tulcea. Mama mea era constănţeancă, tata era dintr-un sat de pe Târnava Mică – nu i-am întrebat niciodată unde s-au întâlnit – şi au plecat la Tulcea să-şi vadă ea bunicii. Aveau un conac cu o cramă imensă şi cu un pridvor care dădea spre vie. Într-o seară, pe mama au apucat-o durerile şi m-a născut la 5.00 dimineaţa. Tata stătuse toată noaptea şi degustase din ce era în cramă, alături de cumnatul lui. Au stabilit ei – erau în pridvor şi vedeau luna plină – că, dacă se naşte băiat, o să-l cheme Romeo, şi, dacă e fată, Julieta. Bunicii mamei au zis, totuşi, să adauge şi un nume de sfânt şi au ales Ştefan, cum îl chema pe fratele mamei. Am rămas acolo trei luni, după care ne-am dus la Târgu Mureş, unde locuiam de fapt. Dar am mers de multe ori la Tulcea, cât a mai existat casa. Pe urmă s-a demolat, în ’70 şi ceva, şi n-am mai călcat niciodată acolo, chiar dacă am trecut aproape în fiecare an prin Tulcea. Am două nepoate care îşi petrec vacanţele în România şi vor întotdeauna o săptămână de pescuit în Deltă. Nu mă mai opresc, pentru că oraşul cu blocuri nu-mi mai spune nimic. 
 
Ce mai ţineţi minte despre anii petrecuţi în Târgu Mureş?
Puţine lucruri, pentru că n-am stat acolo decât până când am împlinit 5 ani. Tata era directorul civil al Liceului Militar din Târgu Mureş, unde era şi directoratul liceelor militare. Dar a fost rugat să se ducă la Craiova, când s-a înfiinţat un alt liceu, pentru un an sau doi, ca să îl pună pe picioare. Tata, când a auzit de Oltenia... Şi am rămas acolo, pentru că între timp s-a cedat Ardealul.
 
Disciplină nemţească
De ce nu voia să se mute în Oltenia?
Era obişnuit cu lumea asta ardelenească foarte civilizată, numai că, după vreun an, chiar dacă nu s-ar fi cedat Ardealul, nu s-ar mai fi întors. Craiova era un oraş surprinzător: avea Teatru Naţional şi Filarmonică. Până la urmă, am încercat să devin şi eu oltean. 
 
Cum poţi să devii oltean?
Oltenii au un caracter special. De multe ori, am stat de vorbă cu doamna Ispas (n.r. – Sabina), probabil cea mai mare etnoloagă a noastră, care nu e olteancă şi, odată, mi-a spus despre olteni că sunt foarte solidari între ei. 
 
V-aţi obişnuit repede în noul oraş? 
Părinţii m-au dat la grădiniţă, dar după prima zi am refuzat să mă mai duc. Nu mi-a plăcut. Problema era că amândoi erau profesori şi tata era şi foarte ocupat. Ţin minte că el era un admirator al culturii germane şi franceze, pentru că îşi făcuse studiile ca bursier şi într-o parte şi în alta. La 12 ani a plecat de la ţară la Blaj pentru liceu, după ce taică-su i-a spus: „Gheorghe, mi-a zis învăţătorul că ţie îţi place cartea. Te duc la Blaj“. Probabil de asta, în Craiova, tata m-a dat la o şcoală primară germană. Învăţătorii erau preoţi şi patru ani am suportat rigorile unui sistem disciplinat. 
 
V-a ajutat mai departe?
Enorm. De exemplu, în clasa I, noi am învăţat să scriem doar cu litere gotice şi abia într-a II-a am învăţat alfabetul latin. Şi vorbeam doar în germană. După cursuri, făceam şi câte două ore de sport organizat, pe urmă ne făceam lecţiile şi după-masa plecam acasă.
 
În 2015, la Gala Premiilor UNITER 
FOTO: Florin Biolan 
 
„Să nu dai admitere la Liceul Militar“
Era Al Doilea Război Mondial.
Da, abia începuse. Eu am intrat la şcoala primară în ’39.
 
Existau discuţii despre asta la şcoală sau în familie?
În familie sigur că da, pentru că tata era un admirator al culturii germane, dar nu al nemţilor, în comportarea lor de atunci, care a fost pentru el, probabil – n-am vorbit despre asta – un şoc. În Craiova au fost trupe germane puţine, le vedeam, dar nu pot să spun că le-am simţit prezenţa. Pe mine nu m-au interesat, pentru că aveam alte preocupări.
 
Liceul tot în Craiova l-aţi terminat? 
Da, vizavi de şcoala germană erau două licee celebre: cel de fete, „Elena Cuza“, şi Colegiul Naţional „Carol I“. Tata mi-a spus: „Să nu cumva să-ţi treacă prin minte să dai examen de admitere la Liceul Militar, că nu te vreau acolo“. Nu eram un tip uşor de stăpânit şi probabil nu voia să am eu sau să aibă el probleme mai târziu. M-am înscris singur la admitere la „Carol I“, am intrat şi pe urmă a trebuit să dau un concurs ca să intru şi în corpul bursierilor. L-am dat, l-am luat şi acolo rămâneai cu două condiţii: să nu ajungi corigent şi să ai media generală minimum 8.50 la sfârşitul fiecărui an. Şi am avut grijă să nu depăşesc cu mult niciodată.   
 
Sport, chimie şi Jules Verne
La ce discipline şcolare aţi dat examen pentru bursă?
La limba română şi la aritmetică. Ţin minte că profesorii de la colegiu, ca şi cei de la Arhitectură, de la facultate, erau nişte monumente. Nimeni n-a ţipat la vreunul dintre noi. Se suna de două ori. Prima dată când auzeam soneria, intram în clasă şi ne aşezam în bănci, iar elevul de serviciu rămânea la uşă, care era deschisă, şi mai suna o dată. Atunci venea profesorul. Nimeni nu ne-a spus că trebuie să fim punctuali, dar ne-a intrat în instinct. Îmi plăcea să învăţ la chimie, fizică şi geometrie; făcusem şi un laborator de chimie acasă. În liceu, am mai studiat limba germană vreo doi ani, numai că, spre deosebire de tatăl meu, care avea o memorie incredibilă şi vorbea coerent şase limbi străine, venind de la Târgu Mureş unde limbile de joacă erau româna şi maghiara, după câţiva ani n-am mai ştiut niciun cuvânt în maghiară. Pe urmă, s-a scos germana din şcoli şi am uitat-o complet. Abia mai pot să vorbesc engleza şi am rămas cu franceza, care era pe vremea aia a doua noastră limbă. 
 
Vă făceaţi timp pentru lecturi extraşcolare?
Citeam ce citeau liceenii atunci: Damian Stănoiu şi alte chestii băgate pe sub pături. Tata mă chema din când în când, ţinea câte o carte în mână şi îmi zicea: „Ţie în afară de retortă şi minge altceva nu-ţi place. De o carte ca asta nu te-ai atinge în ruptul capului“. Şi trântea o carte la el pe birou. Eu plecam, pândeam când ieşea, luam cartea şi o citeam.  
 
Ce fel de cărţi? Aveţi un exemplu?
Îmi amintesc o carte pe care am citit-o fără să înţeleg nimic şi pe care am pus-o apoi la loc. Ăsta era jocul şi probabil că tata îl ştia foarte bine. În timpul studenţiei, m-am dus o dată acasă, am căutat cartea respectivă în bibliotecă, am citit-o şi iarăşi n-am înţeles mai nimic. I-am zis şi mi-a răspuns că a fost o greşeală: „Cartea asta n-o s-o înţelegi niciodată, poţi s-o citeşti şi la bătrâneţe“. Se numea „Eroii“ şi era a unui filozof englez – teoria opusă filozofiei marxiste, în care masele sunt create de climatul economic. Marile personalităţi schimbau cursul istoriei. Simplific foarte mult, pentru că acolo erau termeni filozofici. În rest, am citit cărţile copilăriei, ca cele ale lui Jules Verne. A, şi nu puteam să renunţ la sportul cu mingea. După părerea mea, spiritul de echipă educă – în schimb, la atletism eşti singur, nu relaţionezi cu ceilalţi – şi de asta îmi pare foarte rău că la Craiova n-am apucat să joc rugby. 
 

„Cariera mea se datorează unor mari arhitecţi interbelici precum Horia Maicu şi Harry Stern“

 
FOTO: Eduard Enea 
 
Educaţia s-a transformat de-a lungul vremii. 
Da, când a devenit fiica mea elevă – a fost la „Rosetti“, pe urmă la „Caragiale“ – nu era atmosfera pe care am prins-o eu în colegiu. Atunci, profesorii veneau îmbrăcaţi în haine închise la culoare şi aveau o personalitate aparte. De exemplu, la limba franceză aveam un profesor care deschidea catalogul tacticos şi mă striga: „Belea“. Când ieşeam la tablă, trebuia să povestesc despre tema pe care o dăduse cu o oră înainte. Apoi, punea şi colegii să intre în dialog cu mine; 50 de minute asculta un singur elev, dar în realitate participa toată clasa. În general, profesorii priveau cu seninătate trăznăile pe care le făceam. Asta m-a uluit întotdeauna. Când s-a scos limba latină din şcoală – am făcut patru ani şi l-am avut profesor pe unchiul lui Marin Sorescu –, ţin minte că am organizat o înmormântare a manualelor de latină. Şi tata a aflat.
 
Le-aţi înmormântat la şcoală?
Da, curtea era imensă, cu teren de fotbal şi pistă de atletism. Atunci, tata m-a întrebat ce m-a apucat şi l-am întrebat: „La ce-mi folosea latina? O limbă moartă“, iar el mi-a răspuns: „Latina sau matematica îţi servesc la fel de mult“. 
În general, profesorii priveau cu seninătate trăznăile pe care le făceam. Asta m-a uluit întotdeauna. Când s-a scos limba latină din şcoală – am făcut patru ani şi l-am avut profesor pe unchiul lui Marin Sorescu –, ţin minte că am organizat o înmormântare a manualelor de latină. Şi tata a aflat.
Mergeaţi la teatru în adolescenţă?
Teatrul Naţional era în clădirea colegiului şi sala noastră de festivităţi era de fapt o sală de teatru cu loji, o investiţie a Casei Regale, iniţial.
 
„Tata a fost dat afară de la Liceul Militar“
La sfârşitul anilor ’40, aţi fost atent la ce întâmpla în ţară? Tocmai se instaurase regimul comunist.
Presa n-o citeam, în afară de cea sportivă, dar atmosfera am trăit-o. Tata şi-a lăsat un geamantan lângă uşa de intrare şi ştiam ce înseamă asta: când e să îl ia, să plece cu nişte lucruri. Imaginea geamantanului nu o să-mi iasă niciodată din cap. Până la urmă, tata a fost dat afară de la Liceul Militar. Apoi, şi la colegiu, şi la facultate, am avut colegi care au fost daţi afară din cauza dosarelor sau profesori care, la un moment dat, nu mai veneau la curs. Erau înlocuiţi şi nimeni nu ştia ce s-a întâmplat cu ei. Nici nu-mi vine să vorbesc despre perioada aia. Exista o presiune, dar în lumea arhitecţilor era puţin mai atenuată, poate şi pentru că toţi eram funcţionari de stat, în ciuda faptului că era o meserie liberală. De exemplu, m-a ajutat mult că m-am întâlnit întâmplător cu directorul celui mai mare institut de proiectare: Proiect – Bucureşti, care avea cam 1.800 de salariaţi. Făceam grafică şi câştigam foarte bine, dar el mi-a zis „Tu eşti făcut pentru arhitectură. Când vrei, ai un loc la mine“. M-am dus a doua zi şi am intrat în „a doua şcoală de arhitectură“, pentru că toţi cei mai mari erau în institutele de proiectări. Când mi s-a dat prima lucrare, atât ştiam: că trebuie s-o gândesc şi să o desenez. În realitate e o biocraţie… Toţi ceilalţi mai în vârstă din atelier mă dădăceau: „Fii atent, ai primit o adresă, nu o arunca, trebuie să răspunzi“.  
 
Cum de aţi dat admitere la Univesitatea de Arhitectură „Ion Mincu“? 
De fapt, aveam un prieten bun care voia să facă Petrol-Gaze, am venit amândoi în Bucureşti şi am hotărât să mă duc la fizică sau la chimie. În Colegiu, desenam foarte bine şi aici, în Bucureşti, m-am întâlnit pe stradă cu cineva care terminase liceul cu doi ani înaintea mea. Ştiam că intrase la arhitectură, i-am spus că vreau să dau la chimie – care nu-mi plăcea – şi m-a întrebat: „Tu, care desenai pentru toată lumea, cum de nu vii la arhitectură? Ştii şi matematică“. Dar mă gândeam ce să caut la arhitectură, că pot să desenez şi dacă sunt chimist. Pentru că citeam toate revistele şi ziarele de sport, ştiam că Facultatea de Arhitectură era renumită pentru sportul care se pratica acolo. În primul rând, se juca rugby. Şi aşa am făcut o lună de pregătire, dar, când am văzut cum desenau ceilalţi, mi-a venit să plec. Am intrat, deşi am fost 7-8 pe un loc. E greu să îţi explice cineva ce e cu meseria asta, abia prin anul III începi să înţelegi. Cariera mea se datorează profesorilor, nişte mari arhitecţi şi ingineri interbelici precum Horia Maicu, Harry Stern, Duiliu Marcu, Octav Doicescu şi Tiberiu Ricci. Perioada interbelică a fost extraordinară nu numai pentru literatură şi artă plastică, ci şi pentru arhitectură. Bulevardul Magheru atunci s-a făcut şi era un unicat în Europa. Eu şi generaţia mea n-am încercat niciodată să ne imităm profesorii, pentru că n-aveam cum: palmaresul lor era uimitor. Pe urmă, biologia şi-a spus cuvântul şi am început să-i înlocuim. În toate e vorba de şansă. Am avut şansa să fac parte din anul cel mai închegat, cum e generaţia lui Rebengiuc în teatru. Cele mai importante erau relaţiile dintre noi. Toţi săreau să te ajute; dacă aflau vreun pont despre arhitectură, îl comunicau tuturor. În plus, eu şi colegii ne asistam reciproc, să vedem cum gândeşte şi cum desenează fiecare. Printre noi, era şi cineva care rămăsese dintr-un an superior din diferite motive, unele şi politice, şi care lucra deja, în timp ce noi eram studenţi. Nimic n-a mai reuşit să facă şi a şi murit foarte tânăr. Facultatea a fost un refugiu. Deşi ar trebui să ne pară rău că biologic îmbătrânim, nici eu şi nici soţia mea, mai mică cu trei ani, nu regretăm că am prins acea perioadă. Probabil că şi profesorii găseau în şcoală un refugiu şi toată disponibilitatea se revărsa asupra noastră. 
 

„Pentru Intercontinental, am plecat cu proiectul la New York, dar acolo nu s-a avizat imediat“

 
 
Hotelul Intercontinental şi TNB, în 1973     FOTO: Wikimedia Commons 
 
Aţi ţinut mult la un anumit proiect?
În general, am ţinut la ele, pentru că am fost învăţaţi să participăm afectiv la ce facem. Primul proiect, după ce am terminat facultatea, a fost Sala Palatului, unde lucrau foşti profesori care şi-au adus şi ciracii. Când s-a terminat, directorul şi fostul meu profesor, mi-a dat o lucrare foarte interesantă: căminele studenţeşti de la Grozăveşti şi Regie şi mi-am făcut colectivul cu un arhitect cu un an mai mic decât mine. În facultate înveţi teoretic cum se proiectează, dar una e să vorbeşti şi alta e să faci. Atunci am descoperit că problemele în căminele de tineret sunt extraordinar de complexe. Tot timpul eram sub ochii celor mult mai în vârstă – printre care şi doamna Delavrancea – care nu se băgau în actul de creaţie, de proiectare propriu-zis, ci în cel de manageriat. Pe urmă, s-a format colectivul pentru teatru, cu profesori de-ai mei, printre ei şi arhitectul-şef al Capitalei, Horia Maicu. Nu i se recunosc astăzi unele merite şi o să lupt cât o să pot să îl repun în drepturi. Atunci am proiectat Intercontinentalul, Teatrul Naţional şi pasajul. S-a terminat şi asta, iar Maicu a murit, din păcate, între timp. A venit, la un moment dat, familia Ceauşescu să vadă Teatrul Naţional şi mi-a spus el cum să-l refac şi i-am răspuns că nu se poate ce-mi cere. Voia să schimb faţadele. Pe vremea aia se făcea arhitectură socialistă şi noi am scăpat, pentru că am susţinut cu Maicu şi (n.r. – Nicolae) Cucu preluarea tradiţiei mănăstirilor din nord. După conflictul cu Ceauşescu, am fost înlocuit la Teatrul Naţional şi s-a făcut ce ai prins şi dumneata. Dacă îl abordai profesional, cu argumente, Ceauşescu înţelegea. Dar ea nu. Atunci, nici el nu a vrut să înţeleagă. Despre una dintre săli, care arsese, m-a întrebat câte locuri a avut. Fuseseră 900. O voia de 1.500. I-am explicat că la teatrul de dramă esenţial este să vezi şi să înţelegi, nu să auzi. Mulţi aud şi nu înţeleg, sunt două fenomene diferite în acustică. 
 
Vă întâlneaţi des cu Nicolae Ceauşescu?
Da, am avut multe lucrări. Unii dintre noi, fiind mai mult sau mai puţin recunoscuţi ca arhitecţi cu experienţă, speram că putem să-i deviem orientarea dinspre arhitectura aia. Dar n-am reuşit. Pe urmă, în 2006, după ce a ajuns Caramitru directorul Teatrului Naţional, deşi nu ne cunoşteam, m-a întrebat dacă nu aş vrea să reluăm proiectul. Eu suferisem mult, ţin minte că aveam atelierele de proiectare cu studenţii şi că am văzut pe geam când au început şantierul. M-am dus la rector şi i-am spus să găsească altă sală, că simţeam că leşin când mă uitam ce se face acolo. Lui Caramitru i-am spus că da, mai ales că era un vis care nici nu credeam că se poate realiza. Şi atunci oricum era obligatorie o expertiză a structurii, care a convins pe toată lumea că trebuie revenit la vechea formă. Am reluat proiectul după 40 de ani, l-am privit cu totul altfel şi am stabilit cu Ion Caramitru să nu facem numai un teatru, ci şi un loc public cu restaurante şi galerii. Amândoi aveam acelaşi model: Teatrul Naţional de la Londra, care e deschis de la 10.00 la 23.00. Acolo sunt cafenele, restaurante şi e plin tot timpul. Lumea vine cu două-trei ore înainte de spectacol să mănânce sau intră numai să bea o cafea, cum fac eu de obicei. Asta am făcut şi în Bucureşti, dar spaţiile trebuie scoase la licitaţie. Am fost întotdeauna un spectator de teatru asiduu şi mergeam mereu cu soţia mea în special la spectacolele de la Casandra, la teatrul studenţilor. 
 
TNB, între 1983 şi 2012  FOTO: Bogdan Giuşcă/ Wikimedia Commons
 
„Tovarăşe profesor, dar eu nu am paşaport“
Chiar şi lucrarea dumneavoastră de doctorat a fost despre spaţiul teatral.
Da, pentru că rectorul îmi dăduse deja postul de profesor şi, la un moment dat, mi-a amintit că nu eram înscris la doctorat. L-am întrebat despre ce aş putea să scriu şi mi-a răspuns: „Despre teatru!“, aşa că l-am rugat pe Maicu să fie coordonator.
 
Când aţi ieşit prima dată din ţară?
Cu dosarul meu nu prea aveam cum să ies, dar s-a întâmplat în ’62, când un arhitect interbelic, ministru-adjunct la Construcţii, m-a chemat şi mi-a spus că a primit o invitaţie de la Uniunea Arhitecţilor din Olanda, să meargă cu încă doi arhitecţi într-o deplasare. I-am explicat: „Tovarăşe profesor, dar eu nu am paşaport“. M-a liniştit spunându-mi că se ocupă el. Pe urmă, am mai început să umblu; pentru Intercontinental, am plecat cu proiectul la New York, dar acolo nu s-a avizat imediat. 
 
De ce?
Deşi am avut aici doi consultanţi, specialişti în hoteluri ai firmei Intercontinental – deci nu am lucrat numai după capul meu – preşedintele Intercontinentalului ne-a ţinut o lecţie de o jumătate de oră despre cum se face un hotel. În acel timp, mă uitam la ceilalţi doi, care erau smirnă. Mie, îmi aduc aminte, mi-a spus: „Dacă vrei, îţi punem la dispoziţie un loc de lucru şi îl refaci aici, dacă nu, te duci acasă şi revii cu el“. Pe vremea aia, paşapoartele se dădeau cu ziua de ieşire şi ziua de intrare în ţară, deci îmi expira curând. Era reprezentantul Ministerului Turismului acolo, l-am rugat să îl sune pe ministrul din acea perioadă, am vorbit cu el la telefon şi am rezolvat. M-am întors cu proiectul avizat. Şi Intercontinentalul a fost experienţă extraordinară, dar, când a început şantierul, a trebuit să conving un coleg mai în vârstă decât mine să preia continuarea proiectului, pentru că nu puteam să duc două şantiere în acelaşi timp (n.r. – lucra şi la Teatrul Naţional). 
 
Teatrul Naţional din Bucureşti, astăzi   FOTO: Medeea Stan 
    
Dar aveaţi încredere în dumneavoastră?
Da. Pentru că m-aţi întrebat despre asta, o să vă povestesc ceva. Lui Ricci, directorul Proiect-Bucureştiului, probabil i s-a părut că am o părere prea bună despre mine, deşi n-am avut niciodată astfel de veleităţi – dar câştigam multe concursuri publice; erau destule în acei ani şi participau arhitecţi foarte buni. Nu existau reviste străine la noi şi el le primea de la rude din străinătate. După ce le parcurgea, mi le împrumuta şi i le restituiam după ce le studiam. Odată, mi-a spus: „M-am uitat prin ultimul număr. Ia-l, dar am o rugăminte: Când mi-l dai înapoi, să-mi spui ce te-a frapat“. Revista se numea: „Tineri arhitecţi în lume“. Nu ştiu câţi ani aveam, cred că sub 30; de unii arhitecţi auzisem şi lucrări de-ale altora chiar văzusem în revistele anterioare. Ce cursă mi-a întins Ricci? Enervat, am ţinut revista săptămâni întregi, până mi-a trecut prin cap să mă uita la datele de naştere: niciunul dintre arhitecţi nu avea sub 45 de ani. Când i-am înapoiat revista, Ricci m-a întrebat: „Ai înţeles?“. 
 
„Nu vreau să fiu patron de arhitecţi“
Aveaţi şi timp liber în acei ani? 
Când voiam să mă destind, mă duceam în atelierele unor prieteni de-ai mei. Apar şi acum oameni foarte valoroşi şi o să apară în continuare, dar personalităţi de forţa lui Maitec, sculptor în lemn, sau a lui Nicodim nu ştiu dacă vor mai exista. Atunci, un refugiu au fost zidurile şcolii, altul, prieteniile. Dar a venit Revoluţia şi ne mai vedem o dată sau de două ori pe an, pentru că fiecare a încercat omeneşte să recupereze din timpul pierdut. Pe 22 decembrie am ieşit cu soţia mea în Piaţa Revoluţiei şi în zilele alea mergeam la facultate, chiar şi când se trăgea. 
 
Unde aţi lucrat după Revoluţie?
Am avut câţiva ani cel mai mare birou de proiectare de la noi. Am vrut să strâng toate specialităţile la un loc – arhitectură, structură, instalaţii – ceea ce nu mergea decât în instituţiile statului. În timp ce un arhitect e foarte ocupat într-o anumită perioadă, ceilalţi nu prea au ce să facă. Şi atunci, sub aceeaşi firmă, Roinvest, ne-am împărţit. Pentru că aveam mulţi arhitecţi şi multe lucrări, am simţit că nu vreau să fiu patron de arhitecţi, ci vreau să lucrez. Până la urmă, m-am retras din birou, am lăsat toate lucrările acolo şi am spus că niciodată nu o să am mai mult de trei salariaţi. Pentru lucrările care au venit – cum ar fi Hotelul Novotel – am făcut şi subcontractare, inclusiv cu fostul birou, pentru că îţi trebuie multă lume ca să le lucrezi. În general, mă odihnesc şi când lucrez, dar şi când ajung acasă, în climatul meu. Cât a fost fiica mea aici, de-abia aşteptam să ajung acasă seara şi să o iau peste picior. 
 
Fiica dumneavoastră nu este arhitect? 
Ba da, la Londra, de 30 de ani. 
 
CV                                           
Numele: Romeo Ştefan Belea 
Data şi locul naşterii: 28 iulie 1932, Tulcea
Studiile şi cariera: 
În 1957, a absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti, iar în 1973 şi-a luat doctoratul în arhitectură, cu tema: „Spaţiul teatrului de dramă contemporan“. Atunci, au făcut parte din comisie regizorii Liviu Ciulei şi Sică Alexandrescu. Trei ani mai târziu, a obţinut Bursa „FORD“ la Bruxelles, unde s-a specializat în urbanism şi în amenajarea teritoriului. 
Printre proiectele sale se numără: Sala Palatului R.P.R. (1959-1960), Căminele studenţeşti de la Grozăveşti (1961), Hotel Intercontinental din Bucureşti (1967), Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ (1967 - 1973), Biblioteca Academiei Române Bucureşti, proiect de extindere a clădirii (1992-2005) şi Hotelul Novotel din Bucureşti (2002). 
Este, de asemenea, membru fondator al Ordinului Arhitecţilor din România şi membru corespondent al Academiei Române. 
A călătorit pentru studii şi proiectări în: Statele Unite, Germania, Austria şi Siria. 
Starea civilă: Căsătorit; are o fiică.
Locuieşte în: Bucureşti
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările