INTERVIU Artistul Dan Perjovschi: „Eu fac jocurile“

INTERVIU Artistul Dan
Perjovschi: „Eu fac jocurile“

Dan Perjovschi s-a adaptat de minune în epoca multimedia   FOTO: Mihaela Marin

Dan Perjovschi, care a realizat la Sibiu un ziar vertical, cu desene şi comentarii politice critice la adresa contemporaneităţii, spune că nu acceptă să mulţumească unei bănci pentru că există ca artist.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dan Perjovschi, în vârstă de 52 de ani, vorbeşte dezinvolt. E nonconformist, rebel, însă are pe deplin conştiinţa propriei sale valori. A făcut cu graffiti o nouă poezie urbană pe zidul de lângă Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu. Proiectul a fost demarat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu din luna iunie, fiind deschis odată cu premiera spectacolului

„Solitaritate“, de Gianina Cărbunariu. Desenele lui Dan Perjovschi şi spectacolele de teatru vor ajunge la Bruxelles şi la Avignon în 2014, în cadrul unui proiect mai amplu, „Oraşe pe scenă“/„Cities on Stage“, iniţiat de Constantin Chiriac, directorul Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu. La finalul fiecărui proiect, desenele vor fi reunite într-o publicaţie în aer liber, un ziar vertical despre realităţile secolului al XXI-lea. Artistul, alături de soţia sa, Lia Perjovschi, locuiesc la periferia Sibiului şi şi-au construit, pe banii lor, un atelier în formă de cub. „Refuz poziţia asta de subaltern în care tot timpul trebuie să mulţumesc cuiva – unei bănci, unui preşedinte – pentru că eu exist ca artist“, spune el.

„Weekend Adevărul“: Ce înseamnă un ziar vertical în artă?

Dan Perjovschi: E al patrulea an în care îl fac. Prima dată l-am făcut într-un interior de club unde atârnă artiştii şi actorii, deci prima dată a fost un fel de test. Acum am făcut o combinaţie între ce desenez în mod normal în muzeele din lumea asta. În ultima vreme, arta de stradă a devenit şi ea un fel de media, sunt subiecte pe care media principală nu vrea să le trateze, le uită sau le pune într-un colţ. Arta mea le readuce în atenţie.

 Tema din acest an a Festivalului de Teatru de la Sibiu a fost „Dialog“. Cum dialoghezi cu tinerii artişti?

Da, a fost gând la gând cu bucurie, eu oricum făceam o poveste pe zid şi încercam o coabitare cu artişti tineri, deşi discursul lor cu al meu nu se pupă tot timpul. Încercăm un fel de idee de dialog, încercăm să coabităm, câteodată ne suspectăm reciproc. Zidul ăsta are o nuanţă socială şi politică. Sunt chiar onorat că am văzut piesa Gianinei Cărbunariu, „Solitaritate˝, care  e chiar în direcţia care mă interesează, în sensul în care îţi trage un pumn în burtă şi ieşi cu nervii clocotind de la piesă.

Au fost oamenii ultragiaţi de desenele tale de pe zidul Sibiului?

Nu, de obicei, oamenii din festival sunt civilizaţi şi sunt bine-crescuţi (râde). Sigur că sunt şi reacţii negative, chiar când m-am apucat să desenez, era o doamnă care zicea: „Aoleu, mâzgăliţi acuma şi ce frumos era zidul ăsta alb!“. Şi avea dreptate, era frumos, era curat.

Cum arată oraşul după festival?

Sibiul şi-a găsit o direcţie, oraşul ăsta e festivalier. Turiştii sunt ca popoarele migratoare, vin şi ocupă o săptămână - două oraşul cu dans şi voie bună, după care se cară. Câteodată totul este excesiv. Sunt în centrul oraşului Sibiu terase atât de pline de nu mai poţi să treci – ca-n Lipscani – trebuie să pendulezi printre mese. O terasă este ceva privat, eu vreau să am spaţiu public la terasă. Poate o să ajungem ca Veneţia, unde locuitorii, toţi, urăsc turiştii, deşi oraşul se bazează pe turişti.

„Refuz poziţia de subaltern“

Cât timp stai la Sibiu?

Locuim de ceva vreme aici. Familia noastră, şi eu, şi soţia mea suntem născuţi aici, în 1961, şi am făcut Liceul de Artă în Sibiu. Noi veneam destul de des, dar nu stăteam mult, de obicei ajungeam de Crăciun şi de Paşte. Ori, de trei ani de zile am construit un atelier la Sibiu, pentru că în Bucureşti devenise imposibilă viaţa. Şi aici, la Sibiu, am găsit mai multă înţelegere, am mutat toată arhiva.  E vorba de un proiect al soţiei mele, „Arhiva de Artă Contemporană“, care înseamnă o foarte mare documentare despre arta din toată lumea. Şi acum Lia stă mai mult ca mine aici, la Sibiu. Eu sunt legat de Bucureşti cu revista „22“  şi cu felul meu de a exista. Eu merg foarte mult în străinătate, e un aeroport internaţional aici, acum suntem foarte fericiţi că putem zbura în toată lumea din Sibiu.

În ce fază creativă te afli acum?

 Bună (râde). De ceva vreme la amândoi ne merge destul de bine, cu toate traumele creaţiei. Şi în cel mai extraordinar moment al realizărilor tale încă te îndoieşti că ai făcut bine. Băncile, care te sponsorizează, vorbesc într-o logică corporatistă că sprijină graffiti-ul cultural. Eu nu cer voie de la nimeni să fac ceva, n-am nevoie de bani de la nimeni, mă descurc. Eu dăruiesc, nu cer. Am ajuns, ca artist, în poziţia ca eu să ofer, ca eu să fac jocurile. Refuz poziţia asta de subaltern în care tot timpul trebuie să mulţumesc cuiva –
unei bănci, unui preşedinte –pentru că eu exist ca artist. Deci dacă voi nu vă daţi seama de valoarea mea în acest moment, treaba voastră, pentru că în lumea asta există o grămadă de oameni şi de instituţii care o observă.

Totuşi, ai devoltat un parteneriat cu Constantin Chiriac. Cum reuşeşti, cu stilul tău nonconformist, să colaborezi cu o instituţie?

Constantin Chiriac e un tip foarte abil, el cu mine are o alianţă pe zona de arte vizuale, mai radicală şi mai experimentală. Eu am acces la o întreagă reţea de instituţii, în plus, ne simpatizăm(râde). Ne-am apropiat dinainte de Revoluţie. Veneam de Zilele Rebreanu din Bistriţa, care erau un fel de întâlniri  clandestine cu lumea bună, cu scriitori de talia lui Pleşu, şi ne-am întors amândoi spre Sibiu pe un tren personal, dedicat clasei muncitoare, atunci cea mai umilită. Într-un frig şi o beznă cumplite, Chiriac s-a apucat să recite din Shakespeare, într-un vagon d-ăla plin cu muncitori. Prima dată, au fost nişte priviri uimite şi tembele şi pe urmă lumea a intrat în transă. Cumva  ne-am împrietenit atunci.

Ai răbdare să stai la un spectacol de teatru până la capăt?

Nu sunt un mare fan al teatrului, mi se pare că teatrul creează o realitate artificială, falsă. Teatrul hipnotizează publicul. Eu îl trezesc pe trecător cu desenul meu, îl zgudui, dar în acelaşi timp, teatrul are o magie, altfel nu poţi să-ţi imaginezi o grămadă de oameni deştepţi, într-o sală, care râd sau plâng pentru că cineva ţopăie pe scenă. E destul de absurd, dacă stai  să te gândeşti. Am avut şi am suspiciunile mele: există o mafie teatrală. Şi mă gândesc la tinerii actori care nu sunt primiţi în marile teatre şi care joacă prin baruri, gen Green Hours. Eu ţin cu latura asta mai independentă a tinerilor, care se zbate. În teatrele instituţionalizate se păstrează un mit al teatrului care se bazează pe faptul că, dacă ai mitul, lumea nu mai pune întrebări. Ori eu vreau să mi se pună întrebări, ca oamenii să mă critice, să nu le placă tot
ceea ce fac. Arta mea trebuie să fie ceva viu.

„Am ratat câteva succese“

Cum reuşeşti să rămâi un artist independent, într-o lume în care alinierea e mult mai sigură financiar?

Sunt reprezentantul a vreo patru galerii internaţionale, muncesc şi în numele meu, dar continui să-mi coordonez singur prezenţa. Câteodată am vreo patru evenimente într-o singură săptămână. 
Niciodată nu am fost trimis de nimeni nicăieri, eu mi-am câştigat locul, invitaţia a venit întotdeauna nominal. Dacă nu era pentru mine, nu era pentru nimeni. Eu fac câte 40 de evenimente pe an şi vreo 30 de expoziţii în lume. Şi în clipa de faţă nu colaborez deloc cu bugetul naţional, dacă asta îi face mai fericiţi şi mai liniştiţi pe români...

Ţi-ai găsit identitatea artistică până acum sau o mai cauţi?

Măi, caut o parte, dar o parte am găsit-o, vine pe pilot automat. Am o practică, am un fel de a vedea lucrurile, am un anumit tip de umor, ştiu cum sunt plasat şi cum funcţionează lucrurile, dar în rest sunt atent. În viaţa mea de artist s-au întâmplat multe accidente, unele m-au zguduit, am ratat câteva succese, iar altele
m-au urcat. Dacă eşti atent, ţi se deschid lucruri la care nu te-ai gândit, care erau pe masă la tine, dar nu le-ai văzut. Şi atunci progresezi.

Cum ai reuşit, totuşi, să te impui în străinătate, unde există totuşi o competiţie acerbă în lumea artistică?

Să ştii că se întâmplă de foarte multe ori să fii foarte bun, dar să nu te vadă cineva în momentul în care trebuie. Ţi se întâmplă să-ţi facă un review la piesă, la film sau la expoziţie un critic care se întâmplă să fie obosit şi sictirit în momentul ăla. Eu nu am nici măcar acum instituţii în spatele meu care să construiască lăzi pentru lucrările mele şi să plătească asigurarea ca lucrările să fie transportabile undeva. Deci nu există aceşti bani nici acum. Punct. Şi atunci eu am zis: „Renunţ la lucrare şi am renunţat la obiectul care se vinde şi se cumpără: îl desenez direct pe zid“.

A fost o decizie luată după Revoluţie?

 Da, dar nu a venit imediat... A fost, aşa, o traumă până am decis. Când îţi pierzi obiectul, eşti aşa, un performer. Te întrebi cine eşti tu şi care e arta ta. Am avut această decizie, asta a însemnat un soi de noutate la vremea aia şi în Occident, partea asta de graffiti nu era populară nici atunci. Am vederea unui jurnalist, am crescut cu nişte ziare, am trăit Revoluţia din România, m-am bucurat că am câştigat libertatea cuvântului. Frenezia din anii ’90 de a scrie şi a publica a fost extraordinară. Şi atunci desenul meu are
de-a face cu atmosfera asta, nu cu frumuseţea şi estetica clasice. Eu sunt un om mobil, dacă primesc telefon azi, mâine am zburat să expun oriunde în lume. 

Renunţ la lucrare şi am renunţat la obiectul care se vinde şi se cumpără: îl desenez direct pe zid.

În clipa de faţă nu colaborez deloc cu bugetul naţional, dacă asta îi face mai fericiţi şi mai liniştiţi pe români.

 

„Trăiesc ce am visat“

Acum nu mai faci deloc lucrări pe pânză?

 Hmm..., e inevitabil uneori, când eşti expus internaţional aşa de des. Am făcut desene pe linoleum, pe jos, şi se tăia linoleumul, se vindea. Colateral, există serii de desene pe hârtie, dar nu sunt foarte uzuale.

Nu te-ai gândit niciodată să te reprofilezi?

Eu trăiesc exact ce am visat, să ştii. Deci pe noi nu ne-au lăsat să circulăm în afara României niciodată, sub comunism. Eu n-am plecat din România până la Revoluţie. Şi dup’aia nu m-am mai oprit. Deci mie mi se pare fantastică libertatea asta, mi se pare societatea contemporană uluitoare. Deci, gândeşte-te, te urci în avion şi în zece ore eşti în partea cealaltă a planetei.

Locuieşti într-un cartier mărginaş, unde tu cu soţia ta v-aţi construit din resurse proprii un atelier în formă de cub.

Nu mi-a dat nimeni nimic, deocamdată sunt în postura în care să nu cer. Deci eu fac jocurile. Nu depind de nimeni şi nu sunt dator la nimeni, ei îmi sunt datori mie. E o poziţie extrem de luxuriantă asta. Noi am construit aici un atelier care e sub formă de cub, care este la margine de Sibiu. E liniştit la noi. Dacă eşti în centru, îţi bat la uşă toţi, aşa, mai la margine, eşti mai ferit. Cubul e construit ca să rămână ca un centru de cercetare. Eu nu muncesc pe gratis. Cubul nostru
însă va rămâne oraşului, pentru că noi nu avem copii.

„Suntem unchi şi mătuşă“

Regreţi că nu ai copii?

Da, ăsta e unul dintre regrete, sunt şi altele. Noi, când ne-am
căsătorit în 1983, nu trăiam într- o societate pentru făcut copii. Imediat, în furia de după Revoluţie, nu am avut curaj să facem copii. Şi până ne-am trezit noi şi ne-am stabilizat, a trecut timpul. A fost greu, am stat prin gazde, spălam rufe în cadă... Am început cariera internaţională şi pentru o artistă femeie în România e aproape un „terminal“ să ai copii. Asta e societatea. Scuză-mă că zic aşa! Deci noi n-am vrut asta şi ăsta e regretul meu. Totuşi, suntem OK. Am văzut o fază
într-un film de-ăsta banal, american, care ne-a adus zâmbetul pe buze. Unii oameni sunt natural născuţi ca mamă şi tată, iar alţii sunt natural unchi şi mătuşă. Deci noi suntem natural unchi şi mătuşă. Sora mea are copii, sora Liei are copii, copiii surorii Liei au copii şi aşa mai departe. Suntem, în familie, mătuşa şi unchiul
cool, artiştii...

Ai simţit că uneori eşti neînţeles şi că lumea vede cu totul altceva decât ce ai vrut tu să transmiţi?

Şi aici se întâmplă. O foarte mare parte din sibieni n-o
să-şi dea seama că a fost ceva pe zidul ăla. Dacă nu eşti pregătit cultural să vezi, nu vezi, pur şi simplu. Şi asta nu e o critică, e o realitate. Dacă nu ai datele, un pic de cunoştinţe politice, o să-ţi scape anumite mesaje. Aşa se întâmplă peste tot.  Şi în Seul, de exemplu, îmi spunea curatoarea: „Explică-mi
primele desene!“. Şi atunci îi explicam care era umorul, să poată transmite mai departe. Din punctul meu de vedere, deşi îl critic, McDonald’s e bun. Pentru că sunt nişte valori universale, valabile oriunde mergi, şi în China, şi în Israel, peste tot. În cultura arabă sau israeliană se citeşte invers, dreapta-stânga. „Love“ e un cuvânt universal acum. Merg pe tot ceea ce înseamnă stereotip vizual, pe simboluri care sunt recunoscute peste tot. ;

 

Graffiti de top

 Numele:
Dan Perjovschi

 Data şi locul naşterii:
29 octombrie 1961, Sibiu.

 Starea civilă:
căsătorit.

 Studiile şi cariera:

A absolvit studiile Academiei de Artă din Iaşi.

Lucrările sale de artă reprezintă o combinaţie între artă brută, graffiti, desene şi desene animate şi se află temporar pe pereţii muzeelor sau ai altor spaţii contemporane din lume.

În 2001 obţine premiul Henkel pentru desen contemporan, în 2009 devine cetăţean de onoare al oraşului Sibiu.

Are ca lider de opinie un rol important: este ilustrator şi autor de articole pentru Revista „22“ din Bucureşti.

În ultimii 20 de ani a avut sute de expoziţii în toată lumea, unele dintre ele au ajuns în Statele Unite ale Americii, Germania, Coreea de Sud, Portugalia, Ungaria, Marea Britanie.

 Locuieşte în: Bucureşti

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: