Despre Excelenţa fără vârstă

La 53 ani, o cântăreaţă de operă este cel mai probabil să fie la zenitul unei cariere; la 18 ani, un violonist e cel mai probabil doar elev sau student şi pregăteşte concursuri care să-l propulseze în  lumea mare de concert. Altfel stau lucrurile pentru mezzosoprana Cecilia Bartoli şi violonistul Daniel Lozakovich – două excepţii care demonstrează că Excelenţa nu are vârstă.

Cecilia Bartoli şi Farinelli

În 28 noiembrie, casa Decca a lansat cel mai nou album, cu titlul “Farinelli”,  semnat de extraordinara mezzosoprană Cecilia Bartoli. În ultimul timp, celebra cântăreaţă ne-a obişnuit cu câte un album nou apărut la final de an, aşa cum şi-a obişnuit deja publicul cu apariţii ieşite din comun în pozele de pe discurile sale. A fost statuie de marmură, preot ras în cap, acum apare cu umerii goi, însă cu mustăţi şi barbă, pentru a sublinia natura repertoriului interpretat pe discul “Farinelli”, arii abordate cândva de cântăreţii castraţi.

Lumea misterioasă a cântăreţilor castraţi suscită şi astăzi interesul. Pentru că nu doar în lumea haremurilor au existat castraţi, ci şi în spaţiul european: femeile nu aveau voie să cânte nici în biserică, nici pe scenă, aşa că trebuia găsită o soluţie, iar aceasta a fost castrarea băieţilor înainte de a intra în pubertate, pentru a-şi conserva vocea pură, în registrul înalt. Epoca de aur a castraţilor a fost în perioada secolelor XVI-XVIII; la finalul secolului al XVIII-lea s-a renunţat definitiv la interdicţia pe care o aveau femeile, aşa că şi necesitatea cântăreţilor castraţi a dispărut.

Sigur, sacrificiul cântăreţilor castraţi era mare; însă la fel de mare era şi succesul, faima şi averea lor – cei mai cunoscuţi cântăreţi castraţi aveau statutul de superstar al cântăreţilor pop-rock de astăzi. Un cântăreţ cu faimă câştiga de 20 ori mai mult decât un muzician oarecare; îşi permitea extravaganţe de tot felul, era adulat, i se compuneau arii. Nu e de mirare că multe familii sărace acceptau şi uneori, chiar solicitau castrarea unui băiat cu voce frumoasă, în speranţa că succesul viitor al băiatului castrat avea să se reflecte asupra nivelului financiar al întregii familii.

Însă cântăreţii castraţi nu proveneau doar din familii sărace; un caz celebru este cel al lui Carlo Broschi, cunoscut sub numele de scenă Farinelli, care era membru al aristocraţiei. Farinelli rămâne cel mai cunoscut cântăreţ castrat al secolului al XVIII-lea (a trăit între 1705 şi 1782), cu abilităţi vocale uimitoare: se spunea că putea să cânte 250 note într-o singură respiraţie, iar ambitusul vocii lui depăşea cu două octave ambitusul natural al unei voci feminine, în acut, după mărturiile contemporanilor lui.

Despre toate acestea vorbeşte noul album al Ceciliei Bartoli, Farinelli. Sigur, Cecilia Bartoli nu este şi nu poate fi Farinelli – de altfel, noi, cei de astăzi, nu putem decât să ne închipuim cum cântau castraţii, în lipsa unor înregistrări din acele timpuri. Însă vocea Ceciliei Bartoli, versatilă, extrem de bine condusă tehnic, sensibilă, plină de viaţă, este idealul pentru ceea ce poate fi însemna astăzi interpretarea unor arii compuse pentru cântăreţii castraţi. Discul reuneşte 11 arii, majoritatea compuse de Nicola Porpora, compozitorul napoletan care l-a lansat pe Farinelli şi pentru care a compus opere, special pentru a-i pune calităţile vocale. Alte arii sunt compuse de fratele lui Farinelli, compozitorul Riccardo Broschi, de Geminiano Giacomelli, compozitor practic necunoscut astăzi, şi Antonio Caldara. Dintre toate aceste arii, pentru mine emblema albumului rămâne cea din opera Polifemo, “Alto Giove”: o arie lentă, foarte expresivă, unde calitatea vocii Ceciliei Bartoli este încă mai bine pusă în lumină.

O singură arie dintre cele 11 de pe disc a fost înregistrată în 2019, cu Cecilia Bartoli alături de ansamblul “Les Musiciens du Prince Monaco”, condus de Gianluca Capuano. Acest ansamblu a fost înfiinţat în 2016 la iniţiativa Ceciliei Bartoli, în cadrul Operei din Monte Carlo. De curând a venit şi anunţul că din 2020, director al Operei din Monte Carlo va fi Cecilia Bartoli.

Celelalte piese de pe album au fost înregistrate în 2017, alături de ansamblul Il Giardino Armonico, condus de Giovanni Antonini, care o acompaniază pe Bartoli cu eficienţă şi sensibilitate.

Şi în 2017, şi în 2019, când Cecilia Bartoli împlinise deja 53 ani, vocea îi sună la fel: impecabil, sfidând parcă natura. O nouă reuşită pentru Cecilia Bartoli, această Indiana Jones a repertoriilor, cum ea însăşi se numeşte, mereu căutătoare a noului în vechile arhive. Şi încă o menţiune: acesta este al doilea album al Ceciliei Bartoli care pune în lumină lumea castraţilor – primul, Sacrificium, a apărut în 2009.

Daniel Lozakovich şi muzica lui Ceaikovski

La vârsta la care alţii îşi termină liceul şi se gândesc, eventual, ce facultate să urmeze, acest violonist de 18 ani are deja o carieră internaţională importantă în spate şi două discuri apărute la una dintre marile case – Deutsche Grammophon.

Daniel Lozakovich este cetăţean suedez, născut din părinţi veniţi din Bielorusia şi Kîrghistan. A început studiul viorii la şase ani, din joacă: părinţii credeau că era prea pasionat de fotbal şi au vrut să-i ofere o alternativă. Încă de la primele lecţii, profesorul şi-a dat seama de talentul extraordinar al micului violonist. Daniel Lozakovich a debutat în concert cu orchestra la vârsta de 8 ani, alături de Vladimir Spivakov, un mare violonist şi dirijor rus, care l-a încurajat şi susţinut ulterior. Lozakovich este deţinătorul unor importante premii internaţionale, dar mai mult decât atât, a cântat alături de orchestre prestigioase şi dirijori importanţi: Gergiev şi Nelsons se numără printre ei.

Când avea 15 ani, Lozakovich a semnat un contract de exclusivitate cu Deutsche Grammophon. În 2018 a publicat primul lui disc la binecunoscuta casă, un curajos album cu muzică de Johann Sebastian Bach. Iar pe 18 octombrie 2019 a apărut al doilea album purtând numele lui Lozakovich, din nou curajos repertorial, un album integral Piotr Ilici Ceaikovski, Concertul pentru vioară şi orchestră fiind cap de afiş.

Spun că este o alegere repertorială curajoasă pentru că într-adevăr, trebuie să ai curaj pentru a pune pe un disc, la 18 ani, un hit al repertoriului muzicii culte, cum este Concertul pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski, de atâtea alte ori înregistrat în trecut. Concertul lui Ceaikovski, ca şi alte lucrări de pe disc, au fost înregistrate în timpul unui eveniment live ce a avut loc la Moscova pe 30 aprilie 2019 – deci, cu atât mai importantă reuşita lui Lozakovich, care în compania Orchestrei Filarmonicii Naţionale a Rusiei, dirijate de Vladimir Spivakov, propune o versiune pe care o pot numi fulminantă: perfect construită intelectual şi tehnic, echilibrată, cu acel spirit rus pus discret în lumină, cu atenţie pentru fiecare detaliu, inclusiv în tempo-urile rapide. Lozakovich îşi desfide vârsta, cântând cu experienţa unui muzician cu cel puţin 20 ani mai mare.

None but the lonely heart se intitulează albumul lui Lozakovich, preluând numele romanţei op. 6 nr. 6 de Ceaikovski, pe care Lozakovich a inclus-o pe acest disc, interpretând-o alături de pianistul Stanislav Soloviev. Tot în versiune pentru vioară şi pian regăsim Melodia din Suita Amintiri dintr-un loc drag şi Valsul sentimental op. 51 nr.6, iar în versiune pentru vioară şi orchestră, alături de concert, Meditaţia din Suita Amintiri dintr-un loc drag, Valsul-scherzo op. 34 şi o transcripţie a ariei lui Lensky din opera Evgheni Oneghin.

Ceaikovski i se potriveşte mănuşă lui Daniel Lozakovich care reuşeşte să treacă de mantia de focuri de artificii care înconjoară această muzică şi să ne propună o incursiune filosofică în universul lui Ceaikovski, compozitorul măcinat de propriile dileme şi drame interioare. O mare realizare pentru oricare violonist, cu atât mai mult pentru unul de doar 18 ani! De altfel, o confirmare a valorii acestui disc a venit şi prin nominalizarea recentă la premiile ICMA – International Classical Music Awards.

Ambele discuri au fost difuzate la Radio România Muzical şi pot fi reascultate aici.