Video Satele uitate ale boemilor din creierii munților: „Mulți și-au vândut casele pe nimic după Revoluție și au plecat în Germania”
0Înființate în urmă cu două secole de coloniștii boemi (pemi) aduși aici de habsburgi, satele Brebu Nou și Gărâna din Munții Semenic au rămas aproape pustii, dar pline de amintiri tulburătoare. Deși s-au depopulat imediat după 1990, au devenit treptat destinații turistice deosebite.
Puțin peste 100 de oameni locuiesc permanent în satele Gărâna (Wolfsberg, adică Muntele Lupului) și Brebu Nou (Weidenthal, adică Valea Sălciilor), din comuna Brebu Nou (județul Caraș-Severin), aflate la aproape 1.000 de metri altitudine în Munții Semenic. Cele două așezări se află la circa 40 de kilometri de orașele Caransebeș și Reșița, fiind la mijlocul distanței dintre cele două orașe, accesibile pe Drumul Județean 582, din Munții Semenic.
Satele montane și-au legat istoria de 200 de ani de cea a „pemilor”, o populație germană colonizată la începutul secolului al XIX-lea în Banatul Montan, la ordinul Curții Imperiale de la Viena. Peste dealuri, satul Lindenfeld (Câmpul cu Tei), înființat odată cu ele, în jurul anului 1826, a rămas pustiu după 1990, în timp ce un alt sat, Wolfswiesen (Poiana Lupului), a fost părăsit încă din primii ani ai colonizării realizate de administrația habsburgică.
La două secole de la înființarea satelor din Munții Semenic, Gărâna și Brebu Nou și-au păstrat înfățișarea pitorească din timpurile în care casele lor erau locuite de pemi. Fiecare dintre ele înșiruie ordonat, pe marginile străzilor care urcă și coboară pantele în linii drepte, casele albe, adesea lipite unele de altele. În centru, bisericile albe, ridicate la mijlocul secolului al XIX-lea, au impulsionat viața spirituală a comunităților strâns unite datorită limbii și tradițiilor aduse de la mii de kilometri. Din 1990, satele pemilor s-au depopulat accelerat, mulți localnici vânzându-și casele și părăsind România pentru a trăi în Germania.
Omul care are grijă de câinii și pisicile din Gărâna
În ultimii ani, Gărâna și Brebu Nou au devenit tot mai atractive pentru turiști. Se află pe Via Transilvanica, un traseu de drumeție care străbate Carpații, de la Putna la Dunăre, sunt învecinate cu Lacul Trei Ape, în trecut o zonă populară de agrement, iar Gărâna a devenit cunoscută și pentru festivalul de jazz organizat aici în fiecare vară. În afara sezonului turistic și de drumeții, cele două sate sunt cuprinse de liniște, iar majoritatea caselor sunt pustii.
„Mai sunt vreo zece familii de pemi la Gărâna. Alții vin aici din Germania, la casele lor, pentru că mulți și-au vândut casele pe nimic, imediat după Revoluție, și au plecat în masă”, povestește Titi Fiat, din satul Gărâna.
Localnicul are în grijă mai mulți câini și pisici din sat, pe care le hrănește zilnic, dar și câteva persoane cu probleme medicale care locuiesc aici.
„Am opt câini, dintre care șapte i-am adoptat, și mai îngrijesc vreo zece pisici. Sunt sufletele mele. Ele nu pot să vorbească, dar îmi dau fericire. Pentru că satul este aproape gol, mai vine lumea și abandonează aici animale. Ne trezim, din când în când, cu un câine abandonat. Pe unul l-am salvat după ce îl găsisem leșinat și aproape înghețat aici, iarna, în zăpadă”, povestește Titi.
Satul din Munții Semenic se animă la sfârșit de săptămână, când proprietarii se întorc la casele lor de vacanță ori când turiștii traversează străzile asfaltate ale așezării, fotografiind casele albe ori căutând locurile de popas.
Satul Brebu Nou, o umbră a satului de la Trei Ape
La cinci-șase kilometri distanță, o altă străduță urcă de pe malul Lacului Trei Ape în satul Brebu Nou, cu o înfățișare la fel de pitorească. Lacul de acumulare a fost înființat la mijlocul anilor ’60, odată cu construcția barajului său de la cota 850 de metri. Barajul, primul ridicat în România din anrocamente cu miez de argilă, zăgăzuiește apele pârâurilor Grădiște, Semenic și Brebu, care formează Timișul, un râu cu o lungime de peste 300 de kilometri, care a inspirat numele „capitalei Banatului”, Timișoara.
La aproape șase decenii de la amenajarea lacului de acumulare Trei Ape, zona de agrement din jurul acestuia este mai puțin populară decât în anii în care era o destinație atractivă pentru familiile muncitorilor din zonele industriale ale Banatului Montan, pentru bănățeni și sârbi. În amonte de baraj, anii secetoși și aluviunile au făcut ca apele lacului să se retragă, iar uscatul să câștige tot mai mult teren în jurul luciului de apă. Satul Brebu Nou a rămas tot mai pustiu, iar localnicii nu își mai pot întâmpina turiștii ca altădată, cu produse tradiționale din bucătăria germană sau cu diverse suveniruri.
„Îmi amintesc verile în care de pe malul lacului până pe pășunile de aici era plin de oameni care își așezau păturile și corturile”, povestește o localnică, rămasă printre puținii oameni ai locului din Brebu Nou.
Copiii femeii, adaugă ea cu tristețe, au plecat să muncească în Occident, iar soțul ei merge ocazional în Germania, tot la lucru. Chiar și socrii ei au părăsit țara, în urmă cu mulți ani, preferând Germania satului izolat din Munții Semenic.
Satele înființate de coloniști în urmă cu două secole
Povestea satelor Lindenfeld, Wolfsberg, Weidenthal și Wolfswiesen a început în secolul al XVIII-lea, când autoritățile Imperiului Austriac au decis repopularea și dezvoltarea unor ținuturi din Banat afectate de războaiele cu Imperiul Otoman și rămase aproape pustii. Mai întâi, au fost aduse mii de familii de coloniști cu origini germane în zonele de câmpie ale Banatului, unde au fondat așezări noi sau au refăcut sate mai vechi, locuite anterior de români și alte populații locale.
O parte a populației germanice, provenită din regiunea Boemiei, s-a stabilit în Banat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, după ce Imperiul Austriac le-a oferit pământuri în schimbul defrișării pădurilor seculare care acopereau ținutul de la Clisura Dunării, în zona Orșova–Moldova Nouă. Între anii 1826–1830 au fost întemeiate în sudul Banatului opt sate cehești: Gârnic, Bigăr, Ravensca, Eibenthal, Frauendorf, Nový Županec, Șumița și Schöntal – toate situate în apropierea Orșovei și a defileului Dunării.
Povestea satului pustiu Lindenfeld. „Micul înger Hilde Grenzner a rămas de-a pururi acolo, împreună cu ceilalţi dispăruţi”Mai aproape de Reșița și Caransebeș au fost fondate, tot atunci, Lindenfeld, Gărâna, Brebu Nou și Wolfswiesen (ultima dispărută după doar câțiva ani, fiind părăsită din cauza climei aspre), pentru coloniștii boemi, numiți și „pemi”, după ce autoritățile Graniței Militare din sudul Banatului au solicitat popularea regiunilor montane.
Imigranților din Munții Semenic li s-au promis pământ arabil și fânețe, scutiri de taxe timp de cinci ani, lemn de foc și de construcție gratuit, pășuni pentru vite, precum și alte facilități. În schimb, bărbații urmau ca, după o perioadă de zece ani de scutire, să îndeplinească serviciul militar pe viață ca „grăniceri”, în cadrul comunităților.
„Condițiile politice și economice nefavorabile ale vremii, care îi afectau mai ales pe cei fără pământ, i-au determinat pe mulți servitori, mici agricultori și meșteșugari din Boemia să-și părăsească țara. În primăvara lui 1827, strămoșii noștri din jurul orașelor Klattau, Pissek și Ellbogen, precum și din Bavaria, s-au îmbarcat la Viena pentru a veni în Banat. În toamna târzie a aceluiași an, 56 de familii germano-boeme au ajuns la Slatina-Timiș”, nota dr. Helga Weber, în 1978.
Greutățile coloniștilor din creierii munților
Istoricii arătau că, ajunși la început de iarnă în satul Slatina-Timiș, aflat la circa 20 de kilometri de locul unde aveau să își întemeieze propriile localități, imigranții germano-boemi au fost găzduiți peste iarnă în casele localnicilor români, cu care au legat prietenii trainice. Acum, drumul județean care urcă prin pădure dinspre Caransebeș, prin Slatina Timiș, spre Brebu Nou și Gărâna este circulat mai mult de turiști.
În primăvara anului 1828, peste 50 de familii de coloniști și-au ridicat primele adăposturi în mijlocul unei păduri de fag. Tot atunci, alte familii au părăsit sud-vestul Boemiei pentru a se stabili în cele patru noi localități.
„Semințele aduse de acasă au fost cultivate pe singura suprafață neîmpădurită, Dealul Raida, de pe Cracul Brebului. Coloniștii au curățat de mărăcini și buruieni terenul, numind această muncă «raida». Clima era deosebit de aspră. Cerealele nu se prindeau, în schimb însă, cartofii, secara, ovăzul și inul mergeau bine. După ce, în 1829, pentru fiecare familie a fost construită câte o casă din bârne, a început defrișarea pădurilor. Recoltele proaste i-au descurajat pe coloniști, care au ajuns să fie dezamăgiți de noua lor patrie. În 1833 au primit permisiunea de a părăsi localitățile”, relata profesoara Helga Weber.
După mai mulți ani de pribegie prin Banat, multe familii plecate din satele montane s-au reîntors aici. La începutul secolului al XX-lea, în satele boemilor din Banatul Montan, călătorii erau întâmpinați de familii numeroase, adesea cu zece copii. Localnicii își asigurau existența din creșterea animalelor, din muncile forestiere și se ocupau cu producerea mangalului necesar uzinelor din Reșița. Produsele lactate și brânza le vindeau la târgurile din Reșița și Caransebeș, unde coborau la sfârșit de săptămână pe poteci doar de ei știute și pe drumuri anevoioase, greu accesibile chiar și carelor.
Exodul pemilor din satele montane
În Al Doilea Război Mondial, mulți localnici au murit pe front. Alții, reveniți acasă, și-au găsit familiile devastate de foame, boli, sărăcie și de iernile grele. Cu timpul, multe familii au migrat spre Reșița, un centru minier și metalurgic important, care absorbea forța de muncă. Alții au preferat Caransebeșul, oraș mai mic decât Reșița, dar important nod de comunicație al regiunii, care atrăgea forță de muncă în fabricile de aici. Satele germane din Banatul Montan s-au depopulat treptat, după ce regimul comunist a permis emigrarea etnicilor germani, în schimbul unor sume de bani plătite de Republica Federală Germania. Cei mai mulți au plecat însă imediat după 1990.
„A fost ședință ca primarul să vadă câți pemi mai rămân peste iarnă în Brebu. Cică zece familii ar fi hotărâte să mai stea până la primăvară, restul vor să plece, deși chemările vin tot mai greu... Cine mai rămâne o să moară de foame. Nu mai avem nimic aici. Dacă vin zăpezile mari, n-o să mai putem coborî nici până la restaurant, la «Trei Ape»... Vecinii au plecat: unul în aprilie, altul în mai și ultimii în august. Toți, câte generații au fost în familie. Până la colț mai sunt doar două case locuite de pemi. Peste tot sunt numai «domni» de la oraș, care au cumpărat sau au primit prin repartiție (!) casele. Oameni din Reșița, Timișoara, Caransebeș, ba chiar și câțiva din București...”, scria, în 1990, publicistul Paul Eugen Banciu, în revista Orizont, descriind exodul din satele pemilor.
Mulți localnici au vândut atunci casele și bunurile pentru a strânge mărcile necesare începerii unui nou trai în Germania. Treptat, fie așezările au rămas pustii, fie au fost cumpărate și folosite uneori drept case de vacanță.
„După Revoluție, când au văzut oamenii că pot să plece fără să fie cumpărați și își pot vinde casele, au început să plece cu toții. A fost de ajuns să pună unul din familie piciorul în lagărul de la Nürnberg, ca să-i apuce și pe ceilalți plecatul. Asta-i destinul nostru și trebuie să-l urmăm, chiar dacă ar fi să intrăm în foc (!) Nu ne e frică... Dacă, în decembrie, când, într-o noapte, am auzit împușcăturile dinspre Reșița, ne-ar fi spus cineva că n-o să mai facem o iarnă în Weidenthal, i-am fi întors spatele, că-și bate joc de noi... Și peste șase luni, jumătate din sat e în Germania... Asta e, trebuie să plecăm”, afirmau, în 1990, unii localnici.
Multe dintre fostele locuințe ale pemilor din Brebu Nou și Gărâna sunt acum case de vacanță ori au fost adaptate turismului, în timp ce agricultura de subzistență și creșterea animalelor au rămas îndeletniciri rare în rândul localnicilor.
Se încarcă comentariile...
