Nerealizând că lumea se află într-un moment de răscruce, ardeam la turaţie maximă ultimele ore ale unei zile supraîncărcate

Oltea Şerban-Pârâu: Daniel Jinga, de la mijlocul lunii martie, toată lumea artistică din România, dar şi din Europa şi Statele Unite, a intrat într-o perioadă de contemplaţie pentru unii, de depresie pentru alţii, de studiu intens în unele cazuri, în urma suspendării tuturor evenimentelor artistice cu public ca efect al pandemiei care a blocat întreaga lume. Unde era Daniel Jinga atunci când a apărut această situaţie şi unde ar fi trebuit să fie acum, în luna mai?

Daniel Jinga: Mă aflam în drum spre Galaţi, unde urma să jucăm musicalul „Mamma mia”. Am primit telefon că show-ul se suspendă şi în acelaşi timp am fost convocat la Operă, unde urma să discutăm modificările de program ce surveneau în urma „situaţiei create de noul coronavirus”. M-am întors cu cea mai mare viteză în Bucureşti. Ploua torenţial pe DN2 şi mi se părea că drumul durează o veşnicie, că totul se desfăşoară în slow-motion. Nerealizând că lumea se află într-un moment de răscruce, ardeam la turaţie maximă ultimele ore ale unei zile supraîncărcate, o zi ce se consumase în acelaşi fel în care am înţeles să trăiesc în ultimii ani. Dacă acest stop-cadru nu s-ar fi produs, urma să am o serie de concerte cu Gheorghe Zamfir, Felicia Filip, Fuego, să rejucăm la Sala Palatului musicalurile „Mamma Mia”  şi „My Fair Lady”, să dăm premiera musicalului „Shrek”, să continuăm seria concertelor din cadrul stagiunii Filarmonicii „Muntenia” din Târgovişte. Tot în zona proiectelor personale aveam programate mai multe gale si spectacole eveniment „open air” alături de Orchestra Metropolitană Bucureşti. Am avut timp în autoizolare să constat că ni s-au anulat 23 de concerte şi evenimente în perioada martie - iunie.În paralel, la Opera Naţională Bucureşti,  activitatea artistică se desfăşura pe un flux de 5 spectacole săptămânale, fiind în acelaşi timp în lucru 3 premiere.

Aveam atunci senzaţia că, stors ca o lămâie, golit de conţinut, deşi fac multe, las în urmă atât de puţin

O.Ş.P. Ce impact are asupra carierei profesionale a lui Daniel Jinga această anulare sau amânare a tuturor proiectelor în curs, pentru a ne referi deocamdată la prezent şi în acest caz la proiectele independente, nu la operă...

D.J.: Nu pot estima acum acest impact… La prima vedere, acumulările cantitative ale ultimilor ani, au venit cu un salt calitativ. Acum, acest flux s-a oprit şi, dacă nu îmi găsesc resurse şi motivaţii interioare, poate începe regresul. Există însă şi un scenariu pozitiv…. Profitând de timpul liber apărut şi de noul ritm de viaţă al oamenilor, aş putea încerca să ating zone profunde ale artei, spaţii pe care zgomotul civilizaţiei consumiste ni le-a ecranat până acum. Ar fi aşadar vremea acelui „non multa, sed multum”  la care visam în serile de după repetiţii şi concerte. Aveam atunci senzaţia că, stors ca o lămâie, golit de conţinut, deşi fac multe, las în urmă atât de puţin. Dar, să avem grija ce ne dorim, pentru că se poate îndeplini. Acum am început deja să regret societatea consumistă şi să trăiesc angoasa inutilităţii unei meserii-vocaţie ce îşi va putea găsi cu greu locul într-un posibil peisaj arid al goanei după asigurarea nevoilor primare.

O.Ş.P. Dar în ceea ce priveşte opera bucureşteană, ca şi Teatrul Naţional, o adevărată uzină de spectacole, ce proiecte noi au fost afectate?

D.J.: Aşa cum aminteam mai sus, Opera Naţională Bucureşti pregătea premiera spectacolului de balet Coppelia, urmând ca până în septembrie să scoată în faţa publicului spectacolele de operă Simon Boccanegra şi Povestirile lui Hoffmann. Programarea artistică rula anual un număr de aproximativ 43 de spectacole. Pandemia a afectat realizarea premierelor, dar, în timp, ea poate pune în pericol şi acest tezaur artistic bogat ce se câştigă în zeci de ani şi se poate pierde în timp foarte scurt. De aceea, programarea artistică adaptată situaţiei actuale vizează în egală măsură pregătirea premierelor pe care sperăm să le putem da într-un viitor nu foarte îndepărtat, dar şi conservarea zestrei repertoriale curente.

Corul presupune în primul rând respiraţie comună, cu tot ceea ce aceasta implică sub aspect fizic şi spiritual

O.Ş.P. Ca maestru de cor al Operei bucureştene, cum vedeţi reluarea activităţii corale, un tip de expresie artistică existent din antichitate care nu a putut fi oprit sau declarat „ilegal” în peste 2000 de ani şi care acum se află în prima linie a activităţilor potenţial blocate de aspectele practice ale purtării măştii de protecţie, ca de altfel si baletul clasic, dansul, musicalul, opera şi lista ar putea continua dacă este să ducem această demonstraţie mai departe…

D.J.: Din păcate corul este o activitate ce nu se poate desfăşura în condiţii de distanţare socială. Corul presupune în primul rând respiraţie comună, cu tot ceea ce aceasta implică sub aspect fizic şi spiritual. Încrederea, abandonarea, spiritul de echipă, unitatea de grup, sunt valori ce stau la baza activităţii noastre. Din fericire, există şi o latură a studiului individual, a muncii fiecărui corist cu sine. Pe asta ne concentrăm acum. Va veni însă o perioadă a asumării şi încrederii, a întoarcerii la studiul de grup, de ansamblu. Tot din fericire, reluarea acestei activităţi se poate face treptat, în grupuri mici, în repetiţii de partidă (soprane, altiste, tenori, başi) urmând ca apoi să trecem la activităţile ce însumau în mod curent 2-300 de muzicieni actanţi. Aşadar sperăm, aşteptăm activ şi suntem pregătiţi să găsim soluţii pentru diferitele etape prin care această pandemie ne va trece, în aşa fel încât să nu ne supunem riscurilor medicale şi în acelaşi timp să putem perpetua arta noastră milenară. Am convingerea că nu poate fi situaţia atât de neagră, pe cât putem noi iubi…

Înţelegând cinismul acestei realităţi, artiştii ar trebui să nu îşi piardă speranţa şi încrederea în civilizaţia umană

O.Ş.P. Anulările de stagiuni, festivaluri sau mari evenimente naţionale şi internaţionale, în unele cazuri chiar până în luna august, conştientizarea faptului că viaţa culturală şi artistică a fost prima închisă şi, foarte probabil, va fi ultima deschisă, reprezintă o certitudine. Cum credeţi că vor parcurge actorii, muzicieni această perioadă?

D.J.: Din păcate, cu cât este mai înaltă şi are ca adresabilitate un public ţintă alcătuit din oameni mai educaţi, cu atât arta se poziţionează în vârful piramidei lui Maslow. Toate resursele planetei sunt direcţionate instinctiv în acest moment către sănătate, securitate, subzistenţă. Detaşându-ne de vocaţiile noastre artistice, trebuie să înţelegem că este normal să fie aşa. Este, dacă vreţi, şi un moment de subtilă conştientizare a condiţiei artistului, această tichie de mărgăritar pe care civilizaţiile o poartă ca blazon al bunăstării şi al nivelului lor de dezvoltare. Înţelegând cinismul acestei realităţi, artiştii ar trebui să nu îşi piardă speranţa şi încrederea în civilizaţia umană. Ei nu vor fi părăsiţi, dar este timpul să îşi aştepte din nou vremea, pentru că artele înfloresc şi se ofilesc ciclic, în funcţie de bunăstarea generală a societăţii. Aşteptarea lor trebuie neapărat să fie  activă, creativitatea putând creşte în această perioadă ce favorizează meditaţia, studiul individual şi introspecţia. După părerea mea, se va face o triere, iar cei care vor avea vocaţie şi dragoste vor rezista până la sfârşit.

Nu pot estima cât va dura aceasta buclă. Pot fi câteva luni, după care ne putem trezi ca după un vis urât, cu o lecţie sănătoasă de viaţă, sau pot fi, Doamne fereşte, ani. Piruetele şi „online-izările”, pe care le facem acum, au rostul de a ne mai îndulci aşteptarea şi de a ne menţine în contact cu publicul, care, la rândul lui, are nevoie de suportul nostru moral. Dar dacă situaţia actuală nu îşi va găsi rezolvare anul acesta sau anul viitor, dacă totul va aluneca spre o epocă întunecată a artelor, atunci ele devin inutile, sau, cel mult, cum spune poetul, menite „să ne asigure surâsul oamenilor de mâine”.

Opinia publică ar trebui să sprijine artiştii, şi cred că o va face

O.Ş.P. Oriunde în lume, artiştii sunt un număr restrâns, proporţional, în cadrul populaţiei active. Cum credeţi că ar trebui să se poziţioneze opinia publică în relaţia cu artiştii în această perioadă atipică pe care o parcurgem? 

D.J.: Opinia publică ar trebui să sprijine artiştii, şi cred că o va face. Sunt foarte mulţi oameni educaţi în viaţa cărora nevoile spirituale şi consumul artistic îşi găsesc locul la baza piramidei necesităţilor. De altfel, este celebră anecdota cu Winston Churchill care, în timpul crizei financiare provocate de starea de război, îşi întreabă finanţiştii de ce „la cultură” au pus buget zero lire. Aceştia au replicat, firesc, că e război şi banii sunt direcţionaţi către front. „Atunci pentru ce luptăm?” - a conchis Churchill, profetic. Revenind la zilele noastre pandemice, cu siguranţă, dincolo de solidaritatea opiniei publice, nu putem vorbi în această perioadă dificilă despre un consum cultural real, artiştii devenind, de facto, muzee vivante de cultură şi civilizaţie. În acest sens, cred că niciun guvern al vreunui stat civilizat nu îşi va permite să stingă flacăra artei, ci va căuta şi găsi soluţii de a o prezerva, de a o proteja, de a uda această floare rară ce se poate ofili atât de uşor

O.Ş.P. Ce modele am putea importa, în condiţiile economice din România pentru susţinerea artei şi culturii într-o astfel de perioadă?

D.J.: Nu ştiu dacă s-a cristalizat deja un model, dar suntem cu privirea îndreptată către marile centre cultural-muzicale ale lumii, fie că vorbim de opere, filarmonici sau teatre. Cred însă că eforturile şi resursele noastre trebuie concentrate în trei direcţii - întreţinerea repertoriilor existente în cadrul instituţiilor de spectacole, întreţinerea „formei” artiştilor, care în lipsa activităţii ar risca să se deprofesionalizeze, şi, nu în ultimul rând, păstrarea legăturii cu publicul printr-o profesionistă şi elegantă comunicare online. Nu cred că a venit încă momentul să ne gândim la forme „surogat” de spectacol şi expresie artistică. Nici nu vreau să mă gândesc. Nu încă…

Nu cred într-o conspiraţie mondială sau într-o conjunctură naturală ce va muta acum arta noastră în zona online

O.Ş.P. De pe 15 martie, se întâmplă foarte multe în online din punct de vedere al muzicii şi teatrului. Cât de important va fi, în opinia lui Daniel Jinga, impactul acestei perioade exclusiv on line a istoriei recente a artelor spectacolului în România ? Se va trece majoritar în on line, sau va exista un reviriment atunci când va fi posibil?

D.J.: Lucrul bun pe care îl trăim online în această perioadă este acela că putem viziona spectacole legendare pe care în alte condiţii nu ne-am fi făcut timp să le vedem. E o binecuvântare a acestor timpuri să avem acces cu celeritate şi aproape gratuit la o bază de date universală ce conţine nume de artişti şi interpretări de referinţă. De asemenea, marile instituţii de cultură, pentru a rămâne în contact cu publicul lor, postează spectacolele pe care le consideră emblematice, iar acestea sunt, bineînţeles, iniţiative bine primite de către spectatori. Există, desigur, şi nevoia uneori primitivă, pe care o resimţim în această continuare a „civilizaţiei spectacolului”, de a vedea ce mai fac „vedetele noastre culturale”, cum gătesc, cum petrec „izolarea”, pentru că suntem, nu-i asa, #Together at Home. Artiştii la rândul lor, mai cântă o arie, o gamă, un arpegiu, spun o poezie sau execută un batry sau ballonne, pentru a nu se simţi singuri, uitaţi, privaţi de admiraţia şi răsfăţul cu care publicul i-a obişnuit. În concluzie, acestea din urmă nu pot fi considerate elemente de manifestare artistică autentică, de valoare şi conţinut, iar, în lipsa unei „autorităţi” de selecţie, pot, uneori, în situaţiile în care se exagerează, să demitizeze actul artistic în general şi artistul în particular, aducând deservicii reale pe termen lung artei şi misiunii la care am fost chemaţi.

Nu în ultimul rând există şi acele producţii muzicale pe care corurile, orchestrele, soliştii, le realizează „împreună”, dar fiecare din spaţiul său de izolare. Primele astfel de „realizări artistice” datează de prin 2009, deci cu mult înainte de pandemie, exemplele generatoare fiind Eric Whitacre şi Virtual Choir şi Youtube Symphony Orchestra. Am făcut şi eu astfel de experimente. E normal să încercăm să ne adaptăm dar, la fel de natural,  trebuie să înţelegem rapid că, scoase din contextul emoţional al izolării pandemice, acestea nu reprezintă forme de artă, ci doar manifestări naive a ceea ce ar putea însemna arta dusă în zona realităţii virtuale, într-un viitor al copiilor şi al nepoţilor noştri, o senzaţie pentru care omenirea nu ar trebui să renunţe la felul clasic şi actual de a simţi şi primi împărtăşirea artistică. Există şi o a patra situaţie, aceea a platformelor online pe care instituţiile de spectacole se străduiesc acum să le organizeze profesionist şi civilizat. Este, deci, un fel prin care înţelegem să ne adaptăm şi să ne folosim creativitatea, pentru a trece împreună, deopotrivă artişti şi public, peste această perioadă în care suntem privaţi de comuniunea şi vibraţia firească a spectacolelor, o situaţie provizorie, şi nu o schimbare de paradigmă. De fapt, sunt convins că nu există artist sau instituţie de cultură care să nu aştepte cât mai curând reîntâlnirea cu publicul în sala de spectacole. Cu alte cuvinte, nu cred într-o conspiraţie mondială sau într-o conjunctură naturală ce va muta acum arta noastră în zona online. Cred că lumea nu este încă pregătită, nici tehnic, nici sufleteşte. Se fac importanţi paşi în direcţia standardizării şi automatizării actului artistic, iar musicalul este, după părerea mea, vârful cultural de lance al acestui demers. Vorbim deja despre o realitate augmentată, home-cinema sau stagiune online, ca paşi majori către realitatea virtuală. Dar, aşa cum apariţia filmului nu a dus la dispariţia teatrului, televiziunea nu a omorât cinematograful sau musicalul nu a înlocuit magia operei, tot la fel, cred că cele două forme de artă a spectacolului vor coexista în viitorul destul de îndepărtat. Aşa ar trebui să fie.

Artistul ar trebui să fie un apostol al frumuseţii ce înglobează toate valorile pentru care merită să trăim

O.Ş.P. Cum crede Daniel Jinga că ar trebui să ne raportăm la ceea ce ne înconjoară, ca personalităţi artistice, în aceste vremuri?

D.J.: Dacă ne referim la realitatea socială, la mediul social, artistul ar trebui să fie un apostol al frumuseţii ce înglobează toate valorile pentru care merită să trăim (iubire, adevăr, libertate, compasiune, caritate, şi multe altele ). El are datoria să fie un factor de echilibru şi coeziune, să unească, nu să dezbine, să aline, să povestească lecţii de viaţă şi de istorie, să înveselească, să binedispună, sau să stoarcă lacrimi ce spală sufletele. Ridicat deasupra intereselor comune şi raportat în permanenţă la idealurile amintite, el, artistul, ar trebui să facă parte dintr-un fel de Curte Constituţională a cotidianului. Dacă vorbim despre realităţile artistice ale acestor vremuri, atunci e mai complicat, pentru că nu am învăţat încă să mă raportez la ele. Credeam că ştiu. Îmi amintesc de o discuţie avută cu maestrul Marin Constantin, în care îmi semnala „problema majoră” cu care se vor confrunta generaţiile viitoare de muzicieni ce vor fi nevoiţi să trăiască temperarea (standardizarea) sistemului intonaţional şi a patentelor timbrale şi de acordaj, standardizare declanşată în primul rând de apariţia generatoarelor de sunet, a sintetizatoarelor şi a pianelor electrice. Mai târziu am început să resimţim primele frustrări legate de uniformizarea interpretării, accentuată de cele câteva modele-etalon folosite de cei ce studiază cu youtube-ul. În aceeşi logică, este posibil ca în viitor să nu mai vorbim de tehnici instrumentale şi tradiţii naţionale de interpretare.

Aşadar lucrurile evoluează cu viteză, iar mediul academic nu mai poate ţine pasul în a emite judecăţile sale de valoare ce constituiau repere la care ne puteam raporta în momentele de rătăcire. Acum, opţiunea personală bazată pe instruire, talent şi fler, devine, uneori, singura cale de a naviga prin apele tulburi şi schimbătoare ale vremurilor pe care le trăim.  Până acum câţiva ani, m-am simţit tentat, ca artist, să îmbrăţişez, fără teamă de sacrilegiu sau insucces, tot ceea ce este nou şi inovator. De la un timp, însă, simt o grijă mai mare spre a păstra, apăra şi perpetua ceea ce am primit de la înaintaşi. Totuşi, sunt încă în căutare, în frământare. Dar o fac cu sinceritate. Concluzionând, să nu uităm că, un geniu de talia lui Celibidache a fost eminamente împotriva imprimării concertelor sale, ajungând în final să lase patrimoniului cultural universal înregistrări audio- video emblematice. Asta nu înseamnă că s-a dezis de ceea ce a „propovăduit” şi că nu avea dreptate atunci când afirma că „muzica” ce „devine” în sala de concert, nu poate fi comprimată kenotic într-un spaţiu de stocare, oricât de evoluat tehnic.

O.Ş.P. Prezentul este plasat între  puncte de suspensie în această perioadă, aşa că ne putem gândi în tihnă la trecut. Care ar fi momentele cheie din cariera artistică a lui Daniel Jinga, cel care începea prin a absolvi seminarul teologic şi apoi Universitatea Naţională de Muzică?

D.J.: E greu de răspuns, pentru că e greu de ales între ceea ce am numi „achievements” şi „marile întâlniri” ale vieţii. În prima categorie ar fi numirea ca dirijor al Corului Academic ”Divina Armonie”, dirijor secund al Corului de Cameră „Madrigal”, înfiinţarea Corului de Cameră ”Accoustic” şi primele contacte cu teatrul şi muzica contemporană, ucenicia alături de maestrul Stelian Olariu şi angajarea la Operă ca maestru de cor, primele spectacole „open air” cu Orchestra Metropolitană şi Orchestra Simfonică Bucureşti, numirea ca dirijor principal al Orchestrei Simfonice „Muntenia” , concertele alături de Gheorghe Zamfir, Phoenix, Vlad Miriţa, Marcel Pavel, Felicia Filip, seria de musicaluri pe care le-am dirijat şi pregătit în ultimii ani. În cea de-a doua categorie intră atât de mulţi oameni, încât, o să păstrez în inimă, cu recunoştinţă, amintirea faptelor lor, pronunţând doar două nume care mi-au schimbat în mod decisiv viaţa artistică - Marin Constantin, cel care m-a contaminat, mi-a dat focul sacru şi m-a făcut dirijor şi Stelian Olariu, cel care m-a învăţat o meserie şi mi-a dat „o pâine” pentru toată viaţa.

În condiţii normale, peste două săptămâni am fi dat, în aceeaşi echipă de creaţie, premiera musicalului Shrek la Sala Palatului

O.Ş.P. Aş vrea să ne oprim  puţin asupra genului musical, pe care l-aţi abordat întâi pentru spectacolele ”Romeo şi Julieta” şi ”Dolce Vita” a Teatrul Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian”, apoi ”My Fair Lady” şi Mamma Mia” produse şi regizate de Răzvan Dincă şi al spectacolului Bucureşti, je taime” produs de Circul Metropolitan Bucureşti, în regia lui Beatrice Rancea. De ce musical şi de ce atât de susţinut?

D.J.: Primul musical pe care l-am pregătit a fost „The Rocky Horror Show”, montat în regia lui Alexander Hausvater. Se întâmpla în 2008. Fiind un musical rock, nu a excelat printr-un łimbaj muzical elaborat, dar mi-a arătat că el se supune aceloraşi rigori tehnice, specifice teatrului şi operei deopotrivă, şi, deşi uneori îmbracă hainele stilistice ale genurilor pop sau rock, nu este nici pe departe un gen „neserios” sau superficial. A urmat o perioadă în care am fost implicat în mai multe proiecte pop-rock simfonic, am acompaniat gale de operă, am scris muzică de teatru şi am lucrat cu actorii, iar în 2012 mi-am început activitatea de maestru de cor la Opera Naţională. Această viaţă artistică aparent fără noimă stilistică, dublată de curiozitatea şi dorinţa de update care mă caracterizează, m-au pregătit, fără să realizez, pentru momentul în care aş fi fost pus în situaţia de a dirija un musical mai complex. Momentul a apărut, aşa cum se întâmplă în general, accidental. Dirijorul maghiar al spectacolului Romeo şi Julieta ce se juca la Teatrul Naţional de Operetă, a anunţat cu câteva zile înainte că nu mai poate veni. Am fost chemat să „salvez” spectacolul. Îmi amintesc că l-am învăţat în cabină, într-o singură noapte, după un spectacol de Aida, iar a doua zi am avut deja prima întâlnire cu orchestra, întâlnire ce preceda repetiţia generală. A fost o noapte a iluminării, noaptea în care am văzut prima partitură generală de musical, o partitură ce combina limbajul muzical al unei simfonii sau al unei opere, cu scriituri de pop simfonic, cifraj de jazz sau indicaţii de bpm (bătăi pe minut) şi pornire a backing- track-urilor. Se adăugau, bineînţeles, adnotările referitoare la regie, dar infernală mi s-a părut atunci urmarea constantă a tempo-track-ului ce îmi picura chinezeşte în ureche, regizându-mi şi decizând în locul meu fiecare a tempo, rallentando sau accelerando. Acest prim spectacol a fost începutul meu în musical şi începutul unei lungi colaborări cu regizorul şi producătorul Răzvan Ioan Dincă, om căruia ii datorez profesionalizarea şi ataşarea mea de genul musical. În condiţii normale, peste două săptămâni am fi dat împreună, în aceeaşi echipă de creaţie, premiera musicalului Shrek la Sala Palatului. Asta nu înseamnă neapărat că musicalul îmi place cel mai mult. De fapt, nu ştiu ce îmi place cel mai mult, dar alături de cor, acest gen reprezintă ceea ce s-ar putea numi „zona mea de expertiză” în domeniul dirijatului. Cel puţin până acum…

În spectacolele de operă, corul este povestitor, personaj colectiv, comentează, explică...

O.Ş.P. În calitate de maestru de cor al Corului Operei Naţionale din Bucureşti, Daniel Jinga a pregătit premierele spectacolelor O scrisoare pierdută, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Bărbierul din Sevilla, Lucia di Lammermoor, Don Carlo, Turandot, Bal Mascat, Tosca, Carmina Burana, Otello, Cavalleria Rusticana şi Paiaţe, Samson şi Dalila, Trubadurul şi are în portofoliu cele peste 35 de titluri de operă din repertoriul curent al Operei Naţionale din Bucureşti. Ce are fascinant această lume a corului din spectacolul liric?

D.J.: E fascinant că după o existenţă milenară, pe care bine o remarcaţi la începutul interviului, corul ca gen, metamorfozat în corul de operă, se întoarce în timp, recuperează şi păstrează valorile corului antic. În spectacolele de operă, corul este povestitor, personaj colectiv, comentează, explică, subliniază congruent sau contrapunctic stări şi situaţii, dă sentinţe. Componenţii lui trebuie să aibă disciplina şi exactitatea unui mecanism ce se angrenează perfect în spectacolul de operă. Lucrurile se complică şi mai mult, devenind mai frumoase şi mai ofertante artistic atunci când creatorul operei îl sparge cu genialitate în mai multe personaje colective şi coruri ce dialoghează din scenă sau din culise, îmbracă costume diferite, transmit stări şi mesaje divergente, se îngemănează sau se desfac eterofonic, totul într-o unitate de substanţă ce slujeşte cu smerenie minunatului gen al operei. Ce pot spune mai mult? E frumos rău. Şi devine tot mai frumos odată cu trecerea timpului. Poţi trăi o viaţă aşa, fără să te plictiseşti.

O.Ş.P. O întrebare frustă: în cazul unui debut prudent, cu public de 50-200 de persoane cu scaune goale între spectatori, în sală sau în aer liber (dar nu cu intrarea liberă, evident), care va creşte doar dacă nu vor fi probleme, cu cât credeţi că sunt mai periculoase spectacolele în actuala situaţie, decât circulatul în transportul în comun, cu avionul, sau cu trenul?

D.J.: Nu ştiu, nu pot analiza prin comparaţie multitudinea de variabile ce caracterizează răspândirea acestui virus. De fapt, cred că nici ei, specialiştii, nu au pârghiile să facă estimări corecte, dovadă fiind avalanşa de „păreri avizate” şi totuşi atât de diferite. Am apreciat de curând că preoţii, cu înţelepciune, nu s-au grăbit să preseze deschiderea bisericilor. Cred că, urmând acest exemplu, artiştii nu trebuie să se grăbească în a deveni ţapii ispăşitori ai unui eventual reviriment pandemic, pentru că atunci, din nefericire, „rătăcirea cea mai de pe urmă ar fi mai mare decât cea dintâi”. A deschide noi totul cu o lună mai târziu, nu mi se pare o idee de nesuportat. Măcar să fie bine, bine definitiv şi din nou.

Mesajul meu este scurt! Mai mult studiu şi mai puţină schimonoseală demitizantă în mediul online

O.Ş.P. Care ar fi mesajul dirijorului  Daniel Jinga pentru artiştii din România în acest moment, fie că sunt artişti liber profesionişti sau angajaţi ai unei instituţii publice de cultură.

D.J.: Mesajul meu este scurt! Mai mult studiu şi mai puţină schimonoseală demitizantă în mediul online. (Şi, repet, nu mă refer aici la formele organizate, ce ne ajută să ne desfăşurăm provizoriu activitatea şi să păstrăm legătura cu publicul nostru).

O.Ş.P.  Să încheiem într-o notă optimistă. Care sunt planurile artistice imediate?

D.J.: În acest moment, pe zona proiectelor artistice personale, mă pregătesc să lansez în online filmul „Rapsodiem” realizat în anul 2018 alături de Orchestra Metropolitană Bucureşti. Proiectul s-a derulat prin Asociaţia Municipiilor din România, în cadrul programului „Centenar” al Ministerului Culturii. Filmările au fost realizate în zone pitoreşti ale României, orchestra de 100 de instrumentişti „campând” cu instrumente cu tot pe Platoul Bucegi, la Ochiul Bei, Valea Zânelor, Măgura, Cazanele Dunării sau Vulcanii Noroioşi. Suportul sonor este reprezentat de  Rapsodia Română nr. 1 de George Enescu, imprimare pe care am realizat-o în 2017 la pupitrul Orchestrei Metropolitane Bucureşti. Cred că publicul se va bucura să respire cu noi libertatea şi aerul acelor zone pitoreşti acompaniate de rapsodia enesciană ce, în acest context, îşi relevă exponenţial latura sa programatică. Bineînţeles, ca o constantă, la Opera Naţională Bucureşti ne continuăm activitatea zilnică. Pandemia ne-a apropiat  şi mai mult, şi ne-a făcut să conştientizăm că suntem o echipă frumoasă, unită şi bine intenţionată. Cei care mă cunosc personal ştiu că nu obişnuiesc să laud în exces sau nejustificat, dar nu pot să nu salut felul impecabil în care până acum, personalul administrativ şi managerul general în relaţie cu Ministerul Culturii au reuşit să găsească soluţiile optime pentru a ne continua activitatea în siguranţă. Păstrăm flacăra culturii aprinsă! Incă e bine! Sperăm…