unde fireşte că nici eu nu eram străin după anii de la Secolul 20, viu, dinamic în ascensiune sau doritor de ascensiune, plin de humor, gălăgios, cu o bosă specială a camaraderie, căreia i-am fost şi beneficiar şi victimă, dacă se poate spune aşa, boem în cel mai fericit înţeles al cuvântului, întreprinzător de o asemenea manieră încât a fost, după război, dacă nu primul, printre cei dintâi, doi sau trei scriitori care şi-au cumpărat o vilă pe Valea Prahovei, pe Zamora, devenită apoi, printr-o nouă tranzacţie, proprietatea lui Eugen Barbu, el, Leu, cumpărându-şi alta în apropiere, unde a stat până în vara asta şi a scris, fiindcă a fost unul din puţinii care, de foarte tânăr, a avut conştiinţa meseriei lui de jurnalist şi prozator şi dramaturg, vreau să spun de practicant profesionist al scrisului, stăruitor în faţa maşinii de scris ca foarte puţini confraţi, necontenit în căutarea şi descoperirea şi inventarea de subiecte, în orice caz capabil de o combustie rară, de unde şi miile de pagini scrise: povestiri, scenarii radiofonice, cinematografice, de televiziune, nuvele, piese de teatru, romane, cercetări de istorie, politologie, sociologie, filosofie, necontenit aflat într-o febrilitate care nu l-a părăsit până în ultima clipă, conducea o Fundaţie ,,Episcopul Leu’’, o editură, un Program Phare în spaţiul democraţiei locale, în paralel, s-a impus şi ca autor de reviste satirice de anvergură, sub raportul sarcasmului, în sfârşit, un creator cu o vocaţie multidisciplinară, cum se zice azi, absolut impresionantă.

Anii de redacţie la Radio şi apoi, mai ales, lunile de Lagăr de la Canal, în vara lui 1953, ne-au legat temeinic şi am ajuns ca acele rude care se iubesc, se ceartă de moarte pentru totdeauna, se împacă, o iau de la început şi orice ar face constată că nu se pot despărţi şi se suportă, duşmănindu-se, şi iubindu-se, şi urându-se, şi renegându-se, şi aşteptând continuu să înnoade un nou prezent, descoperind că sentimentele sunt, totuşi, intacte. Mai puţin boem, dar şi mai balcanic faţă de rigorile severe ale boemiei bahice la care niciodată n-am rezistat, atrăgându-mi, nu numai din partea lui Corneliu Leu, compătimirea celor care adoră amintirile telefoanelor date prietenilor, la trei noaptea, cu fierbintea rugăminte frăţească să pleci de acasă ca să-i scoţi pe ei de la Cireşica sau de la Calul Bălan de peste drum de Tribunalul mare.

 -Bă, băiete, lasă tot şi vino urgent la Calul Bălan şi ia neapărat nişte bani: două baterii mai sunt de plătit, nu mai mult, şi ăştia închid, vine schimbul de dimineaţă cu ţiganii de la procese, nu e de glumă. Înţelegi?

Cum să nu înţeleg, mai ales când mă uit la ceas şi e trei şi jumătate noaptea şi afară ninge rotit şi mai dă şi o pală de viscol lovind harnic în ferestrele blocului. Să las totul, adică perna, plapuma, cearceaful, căldura dormitorului şi să plec nebun prin nămeţii Bucureştilor din Piaţa Iancului, până în buza cheiului Dâmboviţei, în cealaltă parte a urbei troienite! Poţi să pleci la drum fără să înjuri soarta nenorocită care nu ţi-a putut scoate înainte o altă prietenie mai omenească?! Fireşte că acestei boeme nu i-am rezistat! O vreme i-am fost şi eu rob fericit, când începusem Cronica teatrală şi un succes dramaturgic de zile mari, ca să zic aşa, al debutantului pe atunci I.D. Şerban m-a împrietenit cu autorul şi grupul de actori tot tineri care smulgeau ropotele de aplauze şi cărora li se alăturase, fermecător, Prinţul boemei care a fost Alexandru Andriţoiu, soţul uneia dintre interprete, atât de devotată iubirii pentru marele poet. Atunci a scris Sandu, pe şerveţele şi aceste versuri rămase să mă facă să nu uit… ,,Nopţile de altădată’’.

De-acuma zarurile-s aruncate:

Artişti, mâncaţi în culmea disperării!

Aceste fleici vânjoase, ce ni-s date

Să ne-amintim că suntem… Talpa Ţării!

P.S. Am scris citeţ, cum scrie-abecedarul

Să poată să citească şi Săraru.

Aceste versuri bune deci

Merg spre un Secol 20

Şi-n speţă spre Dinu Săraru

Care are talent cu caru,

Sau poate spre Săraru Dinul

Care, din sticle, zvântă vinul,

Sau chiar spre Dinu, un juvete

Cu hop la văduve şi fete

Dramatic critic care-apucă

Condeiu-n mâini ca pe-o măciucă

Şi, căsăpind, preschimbă-n praf,

Actor, regizor, scenograf.

Îi vreau în patru foi trifoiu

Cu bine, Sandu Andriţoiu!

Vinul e bun. Paharele sunt reci,

Iar Dinu zis Săraru (de la sare)

E secretar pe-un secol: 20

E mare secolul şi Dinu-i mare.

Bem şi bârfim că n-avem încotro

Cât încă zorii nu-şi discern lumina,

Pe cerul de care, ca-n R.P.O.

De unde vin şi Dinu şi Cristina.

Doar doctorul, care e trubadur

O mai aşteaptă încă pe Cristina,

Visând zadarnic rochii de velur

Ce se ridică-n sus precum cortina.

Dar eu sunt sceptic, căci e vinul bun

Şi eu sunt bun aşa cum bun e vinu,

Cred în luceferi, chelneri şi tutun

Aşa cum m-a-nvăţat amicul Dinu.

Vinul e bun.Paharele sunt reci

Am oasele fragile ca sideful

Sunt secretar pe veacul 20

Precis în ceea ce priveşte cheful.

Şi mă închin spre vin şi derbedei

Şi decontând candorile luminii

Eu laud o cohortă de femei

Cristine, Ciociosane şi Xiumi.

Am isprăvit căci toţi vom isprăvi,

Poeţi şi doctori, secretari, actriţe,

Tot ce sfârşeşte lung în zori de zi,

E un frumos ţesut în mii de iţe.

Noroc şi lună! Baftă şi noroc!

Eu vă doresc surâs şi flori şi stele,

Eu sunt nebun că-s bun, bun că-s nebun,

Primiţi deci sărutarea firei mele.
             

Notă: R.P.O.- Republica Populară Oltenia

            Cristina – o cunoscută actriţă-poetă a Teatrului Nottara

 

P.S.: Continuare în numărul viitor.

                  Pagini din ,,Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian’’, apărute iniţial în ,,Totuşi iubirea’’, nr.11-14 (329-332), mai-iulie, 1997, revăzute şi adăugite acum.