Aida la ONB cu superba Cellia Costea

Cellia Costea, emoţionată, salutând publicul, la finalul unei "Aida" memorabile la ONB. Foto (c): Romeo Zaharia

O aşteptam să revină pe Cellia Costea, devenită o raritate pe scena de la Bucureşti, poate cea mai puţin divă dintre sopranele care au plecat în lume, dar cu o reputaţie artistică impecabilă.

Cronică apărută pe blogul Despre Opera  

Au trecut trei ani de la acea Tosca şi de la acel Vissi d’arte pe care nu l-a uitat nimeni. De data asta, a fost Aida.

Să trecem repede peste producţia lui Plamen Kartalov, care va împlini curând două decenii, clasică, funcţională şi plină de toate clişeele vulgarizatoare ale unei opere atât de greşit înţelese. Căci Aida nu este altceva decât o dramă intimistă, a unor personaje animate de pasiunile cele mai umane, dar în decoruri monumentale. Popularitatea capodoperei lui Verdi aproape că-i este fatală, în încercarea de a o transforma într-un continuu marş triumfal. A salvat-o doar evoluţia ei, ajungând un vehicul pentru staruri. Să trecem la fel de repede şi peste direcţia lui Alexandru Samoilă, rutinieră şi mult prea complice cu această viziune regizorală. Nu pentru asta am venit la Aida de azi, ci pentru o lecţie de belcanto exemplar, cea a Celliei.

Nu i-a lipsit nimic şi a demonstrat cu graţie ce înseamnă Aida: un echilibru perfect între pasiune şi muzică. Cellia Costea a colorat toată muzica pe care a avut-o de cântat într-o nuanţă umbrită, drama fiind prezentă mereu. Ne-a arătat o egalitate a registrelor care nu a lăsat nici o fisură, de la cea mai joasă la cea mai înaltă notă. N-a afişat nici o ostentaţie, dar a făcut faţă celor mai intense momente, în orice duet, în orice ansamblu. În acelaşi timp, a demonstrat o dinamică perfectă în O patria mia, care a pus alături prinţesa captivă de femeia îndrăgostită. Cellia Costea a fost, de departe, raţiunea de a fi a acestei seri.

Anturajul său din această Aida a fost cam tot ce are mai bun ONB în acest tip de repertoriu. Daniel Magdal s-a mobilizat extraordinar şi a livrat tot ce avea mai bun atunci când cânta forte în registrul acut, făcând să strălucească un metal care părea de domeniul trecutului în Otello. Aproape că am uitat de timbrul său ingrat, de intonaţiile prea plângăreţe, tot aşa cum şi el a ignorat morrendo-ul din Celeste Aida, cu totul de iertat în aceste condiţii. Dar nu pentru el am venit, ci pentru nobleţea unei Ritorna vincitor, pe care o aşteptam şi pe care am primit-o de la Cellia Costea.

Dan Paul Dumitrescu era un alt nume important de pe afiş, şi basul de la Wiener Staatsoper s-a ridicat la nivelul prestigiului său. O voce de cărbune negru, intensă, ideală pentru ipocrizia tuturor clericilor din toate timpurile, care nu vor să înţeleagă slăbiciunile oamenilor. Ştefan Ignat a făcut din Amonasro un rol de compoziţie, la un pas de a provoca empatia în faţa acestui rege captiv, dar neînfrânt, evitând portretizarea negativă, etalând demnitate şi vibraţie. O voce sigură şi concentrată. Între ei, Marius Boloş a părut un rege mai mic, cu toată declamaţia lui directă şi fermă. Dar nici pentru ei n-am venit, oricât de buni s-au străduit să fie şi au fost! Ci tot pentru Cellia şi pentru această mostră de bun gust în interpretarea unui rol, refuzând tentaţia oricărei îngroşări.

Andrada Roşu a pus la picioarele ei o sală întreagă după destulă muncă, abia prin actul III. Pentru ea a fost un mic triumf, deşi n-a făcut decât să speculeze gustul îndoielnic pentru cântatul în forţă, inegal, plin de accente veriste exagerate. Ar fi trebuit să fie o prinţesă îndrăgostită fără speranţă şi orbită de gelozie. N-a reuşit să fie decât tot o Azucena sau o Ulrica, plebee, truculentă, ca o gravură de Albrecht Dürer. Publicul nostalgic după vocile mari şi foarte rezonante ale anilor ’60 au copleşit-o de aplauze. În nici un caz nu am venit însă pentru ea. Ci pentru clipa aceea de pierdere a respiraţiei, dar şi a reacţiei, de după O patria mia cântată de Cellia Costea, care nu a produs nimic în public, în timp ce eu rămăsesem mut, contemplând ultimele sunete eterice ale orchestrei.

A fost o seară în care clasa unei soprane a fost evidentă, radiind şi asupra celorlalţi o lumină care i-a inspirat pe unii dintre partenerii ei. Dar a fost seara ei, aşa cum e ea, diva cuminte, care străluceşte şi prin generozitatea cu care nu-i ştirbeşte nimănui dreptul la propriul său moment de glorie. Iar noi ne vom putea reîntâlni cu acest moment de canto autentic la cel mai înalt nivel al Celliei Costea şi sâmbătă. De neratat.

19 martie 2015, într-o joi, la Opera Naţională Bucureşti
Giuseppe Verdi: Aida
Regia: Plamen Kartalov; Scenografia: Viorica Petrovici; Coregrafia: Francisc Valkay; Maestru de cor: Stelian Olariu
Cellia Costea, invitată (Aida), Daniel Magdal, invitat (Radames), Marius Boloş (Regele), Andrada Roşu, invitată (Amneris), Dan Paul Dumitrescu, invitat (Ramfis), Ştefan Ignat (Amonasro), Valentin Racoveanu (Mesagerul), Simona Neagu (Marea Preoteasă)
Solişti balet – Liliana Nică, Gabriela Popovici, Ionuţ Arteni
Dirjor: Alexandru Samoilă, invitat