Unul a fost pe TVR2 într-o emisiune moderată de Florin Iaru, care cu farmecul lui personal a combinat creator filmul documentar cu mărturiile live ale literaţilor invitaţi: Dan C. Mihăilescu, Caius Dobrescu, Costi Rogozanu, plus o elevă de liceu, reuşind o emisiune captivantă. Au vorbit vrute şi nevrute despre om şi operă şi tocmai asta a fost frumos şi a dat şezătorii naturaleţe, evitând tonul doct, encomiastic care i-au îndepărtat chiar şi pe elevi adesea de emoţia întâlnirii cu marea poezie. Biografia spectaculosă a poetului n-a mai fost nici ea prilej de melodramă, aici intervenind cu forţa realităţii imaginile documentare din secvenţele filmate la locurile prin care a trecut Mihai Eminescu în Bucureştiul sfârşitului de secol 19. (Episodul dezvăluirilor de la Spitalul de psihiatrie din strada Plantelor, unde s-a sfârşit poetul acoperind pereţii cu poezii e cutremurător).

Un Bucureşti sordid, prăfuit, atunci ca şi acum ne izbeşte din aceste imagini şi ne face să ne gândim la acel parfum balcanic ca la un alibi inventat. Am sperat o dată în plus că ONG-ul care zice că ne salvează Capitala de buldozere o va apăra şi de samsarii care cu ajutorul unei legi proaste a retrocedării au transformat-o într-un morman de moloz şi gunoaie. Curiozitatea stârnită de itinerarul emineascian de la televizor i-a trimis probabil pe mulţi pe uliţele vechii urbe dâmboviţene pentru a căuta, uneori în zadar, respectivele inscripţii comemorative. Nu vreau să fiu cârcotaşă, dar prin alte ţări mai respectuoase cu valorile culturale, drumul spre un astfel de loc istoric e marcat grijuliu cu indicatoare rutiere.

Dar ca să revenim la emisiunea de la TVR2 care, cum spuneam, n-a avut etichetă, dar a avut în schimb ceea ce rar le reuşeşte moderatorilor, un ton degajat, vorbind normal despre lucruri serioase, despre viaţa şi opera marelui nostru poet într-o perioadă grea pentru posteritatea sa care a mers până la ignobilă contestare. (Păcat că n-am auzit nimic despre contribuţiile speciale ale unui poet-filosof ca Marin Tarangul). În acest context al deriziunii care nu l-a ocolit nici pe Eminescu, şcoala a avut cel mai mult de suferit şi se va vedea asta de acum încolo mult timp, din păcate.

Am avut o probă chiar în aceste zile când invitată fiind la o seară Eminescu la Teatrul Nottara am suportat cu greu vecinătatea unor spectatori turbulenţi nimeriţi din întâmplare la eveniment. Erau, ce să vezi, liceeni dar tare îmi e că nu prea trecuseră pe la lecţia Eminescu.

S-ar putea întâmpla însă ca admirabilul recital al actorului Emil Boroghină să le fi schimbat opiniile fiindcă cei care au rămas în sală au descoperit, suntem siguri, o altă lume, cea a nobilei înălţări sufleteşti.

Intitulat „Recitindu-l pe Eminescu, La steaua care-a răsărit“, ambiţiosul proiect al cunoscutului actor şi om de teatru craiovean, n-a urmărit câtuşi de puţin o revizuire a lecturilor clasice în materie. Pentru Emil Boroghină „recitirea“ a însemnat aprofundare şi de ce nu, revelaţie a unor sensuri care nu o dată l-au făcut să ne arate concentrare copleşită de-o mare emoţie. Ne-am reamintit împreună cu actorul al cărui glas pare făcut pentru poezie, versurile cunoscute din lirica eminesciană de la poemele de dragoste la cele dedicate naturii, de la cele de atitudine civică, la marea poezie filosofică. Faimoasa cosmogonie din „Luceafărul“ redată cu glas lucid, cerebral sau fragmentele din înneguratul „Memento Mori“ care ne-au amintit de incantaţiile lui Emil Botta, încrâncenata rostire a „Glossei“ sau a poemului „Înger şi demon“ interpretat cu maximă pătrundere metafizică au alternat cu versurile jucăuşe din poeziile de dragoste şi despre natură, cărora actorul le-a asociat fragmente din cunoscutele leaduri dedicate poetului de mari compozitori români.

Scenariul de spectacol alcătuit de dl. Boroghină, de la script la light design trădează nu doar calităţile de bun cunoscător al secretelor scenei al acestui experimentat actor, ci şi pasiunea celui care prin vers se dăruieşte aici unei comunicări cu eul intim. În conul de lumină în care a stat nemişcat mai bine de o oră, actorul şi-a adunat energiile pentru a ne oferi un dar de suflet, de simţire aleasă şi gânduri înalte, pentru care nu era un „ales“ mai bun decât Eminescu. Vorba lui Sorescu, citat în recitalul dl-ui Boroghină: „şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Eminescu“.

După recitalul „Shakespeare“, pe care actorul, director cum se ştie al celebrului Festival internaţional Shakespeare la care trudeşte, l-a realizat nu demult, neobositul Emil Boroghină ne-a bucurat cu acest nou spectacol de poezie, ţintind, după cum singur o mărturiseşte spre o instituţionalizare necesară a acestui gen. Deocamdată, un vis, „teatrul de poezie“ căruia i s-au dedicat slujitori iluştri de la Emil Botta la Ion Caramitru, îşi are în Emil Boroghină un adept la fel de înzestrat şi împătimit.