Zidul, Occidentul şi eternitatea

0
0

Prima oară când am fost în Germania (de Est) aveam vreo 16 ani. Era acea perioadă bizară din timpul lui Ceauşescu când aveai voie să ieşi în străinătate o dată la doi ani. Aşa cum erau sfârşituri de săptămână când circulau doar maşinile cu număr par...

În fine, părinţii mei ziceau mereu că trebuie să economisim bani pentru a putea ieşi în străinătate, şi este drept că astfel încă înainte de a împlini 18 ani văzusem cam tot ce era dincolo de Zidul nostru imaginar. Ştiind că pentru români Occidentul începea de îndată ce intrai în Ungaria, iar el se cuantifica destul de simplist: Occident însemna autostrăzi, benzină fără apă, salam unguresc, bomboane la discreţie, creme de brânză...muzee fantastice, gen Pergamon...Aşa am ajuns să văd Dresda, Postdam, Gorlitz, Berlinul de Est cu toată pletora sa de muzee antice. Până sub poarta Brandenburg, dincolo de care se vedea celălalt Occident. Cel spre care priveau, asemeni unor zombi, cu jind şi neputincioşi, toţi turiştii veniţi din Est, cu Dacii sau Trabanturi, cu corturi şi butelii de gaz în portbagaj.

A doua oară când am ajuns la Berlin, în iarna lui 2010, am tras la un hotel: Kastanienhof, Berlinul de Est, la doi paşi de Zid. Ningea sălbatic, ca în România, şi pentru parizianul care nu iese la munte, căci nu are maşină şi nici nu ştie să schieze, a fost ceva magic. Ca un fel de revenit acasă. „Trebuie să vizitaţi ce a rămas din Zid, e aproape”, ne spune recepţionista hotelului cu alură de bloc (pe dinafară, căci interiorul era excelent de bine întreţinut). Mergem, vedem, nimic spectacular, turişti privind, tot ca nişte zombi, în tăcere, umbre negre pe zăpada imaculată, fragmente de zid ţintite spre cerul tulbure asemeni unor măsele stricate. „Dar am vrea să mergem în Berlinul de Vest, să luăm masa, Puteţi să ne recomandaţi ceva? Unde să mergem?”, „Nu”. „De ce? Nu aţi fost niciodată?” , „Ba da. Dar de ce să vă recomand ceva în Vest când aveţi aici în Est o mulţime de restaurante unde să mâncaţi?”

Am plecat pe jos spre Berlinul de Vest, am trecut pe lângă muzeele acum închise, ciudat, am trecut prin Alexander Platz şi am ajuns în faţa porţii Brandenburg. Din nou. Nu am avut, din păcate, timp să mai trecem dincolo. Aşa am crezut atunci. Acum, când toate aceste amintiri revin aduse de departe, realizez că de fapt Zidul nu a fost dărâmat cu adevărat. Doar simbolul lui.

Zidul real, cel imaginar de fapt, cel care a existat de fapt, ca o barieră mentală şi fizică, este tot acolo. Nimeni nu l-a dărâmat. Nimeni nu este interesat de fapt de el. Toată lumea se preface că crede că dacă a distrus, de exemplu, o centrală nucleară, radiaţiile au dispărut şi ele.

Mă întorc acum la cealaltă barieră, invocată din ce în ce mai des în contextul relaţiilor moldo-române, cele două ţări care se află de-o parte şi de alta a Prutului ca cele două Germanii despărţite de un Zid. Nu mă pot împiedica să gândesc că situaţia este similară: nu serveşte la nimic să intre Moldova în Uniunea Europeană, să se refacă structura spaţiului lingvistic românesc atâta timp cât, dincolo de obstacolul numit Prut, frontieră actuală a UE, nu se vor dărâma şi barierele mentale, presentimentele, ideile preconcepute...Restul. Totul.

Text de pe site-ul Voxeurop.eu. Cândva, în 2011. Actualitatea este aceeaşi...Nimic nu s-a schimbat.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite