Zidul

Cel mai important moment dintre cele două tururi de scrutin ale prezidenţialelor mi se pare a fi aniversarea a 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Ignorarea încărcăturii sale politice şi emoţionale ar echivala cu suficienţa sinucigaşă a regimului ceauşist, care îşi închipuia că ropotele de aplauze ale conferinţelor pregătitoare pentru Congresul al XIV-lea pot acoperi ecoul izbiturilor pentru demolarea ruşinosului simbol.

Ne paşte, şi de data aceasta, riscul indiferenţei. Cunoaştem fiecare nenumărate cazuri în care prima reacţie poate fi: ce are Zidul Berlinului cu pensia părinţilor, cu şcoala copiilor, cu viaţa de zi cu zi a românului? Are - vrem, nu vrem - exact atâta legătură cât a avut ziua de 9 noiembrie 1989 cu destinul fiecăruia dintre noi. Căderea comunismului a fost, prin derulare, una din primele şi cele mai importante manifestări ale globalizării. Nici măcar cenzura sălbatică a lui Ceauşescu nu a putut opri veştile să curgă prin intermediul televiziunilor străine şi, mai ales, a postului de radio "Europa liberă". Niciunul din dictatorii est-europeni nu a putut face faţă tăvălugului fulgerător.

Ne pregătim de runda decisivă a scrutinului pentru preşedinţia României şi, în hărmălaia artificial întreţinută, unii vor fi tentaţi să ridice din umeri: e la ei, acolo, departe, să fie sănătoşi.

Lângă noi, Ucraina vrea să ridice, la propriu, un zid la frontiera cu Rusia. A fost stabilit şi bugetul necesar aberaţiei. La Londra, un premier disperat, la Paris, o fiică fără scrupule a unui lider extremist, în numeroase alte capitale europene, oportunişti adulmecând miasma fricii colective - toţi aceşti populişti pledează pentru un nou zid între noile şi vechile ţări membre ale Uniunii Europene. David Cameron se pregăteşte să şantajeze UE: Marea Britanie rămâne în Uniune doar dacă aceasta renunţă la libera circulaţie, principiu fundamental al arhitecturii europene.

Pe scurt: unii din vest ne vor de cealaltă parte a unui nou zid.

Şi pe linia Carpaţilor unii văd cum se înalţă un zid între românii ardeleni şi cei din est şi sud, în urma votului din 2 noiembrie. Între diaspora şi cei rămaşi acasă se vrea trasarea unui alt zid. Peste trei milioane de români plecaţi să muncească în străinătate, dintr-o ţară care nu le-a dat nici o şansă şi care nu şi-a bătut o clipă capul să-i păstreze - aceşti emigraţi mai sunt legaţi de patria lor prin trei elemente: dorul de acasă, banii trimişi rudelor şi votul în speranţa modernizării ţării, a occidentalizării ei, doar-doar vor avea unde să revină pentru a-şi trăi decent finalul vieţii.

Sunt evidente resorturile propagandei ce încearcă, iar, să învrăjbească români contra români: tineri versus vârstnici, intelectuali contra ţărani, emigraţi vs. rămaşi acasă, moldoveni şi olteni contra ardeleni.

Se face des, în aceste zile, comparaţia cu anul 1990. Ba unii se grăbesc să afirme că nici nu ne-am despărţit de acel an. Dar dacă ar fi fost aşa, am fi avut de-a face acum cu un Ianukovici ori un Lucasenko, antemergători ai lui Putin. Din fericire, România e parte, în mare măsură datorită propriilor eforturi, a unui sistem euro-atlantic de securitate şi a unui spaţiu continental - politic, economic şi de valori - care ne conferă toate condiţiile ancorării în civilizaţia europeană a secolului XXI. Depinde de noi să valorificăm această şansă istorică ori să-i dăm cu piciorul. În 1990 eram la începutul unui parcurs sinuos, acum – fie şi sub povara unei inerente oboseli - suntem pe punctul de a desăvârşi acest efort.

Fantoma cortinelor bântuie iar Europa şi, pentru uz electoral, şi România. Între proiecţiile acestor ziduri - fără alt efect decât obturarea perspectivei - se zbate un destin colectiv, în faţa opţiunii esenţiale. Direcţia a fost dată, acum 25 de ani, de loviturile de ciocan din Zidul Berlinului, preluate ca un ecou izbăvitor, în ajun de Crăciun, de piepturile eroilor Timişoarei, Bucureştiului şi altor locuri ale sacrificiului eliberării.

Datorită lor, avem, azi, puterea de a ne decide soarta. Prin vot. Acest drept, expresie fundamentală a libertăţii, are, pentru noi, românii, preţul cel mai greu: al sângelui. Nu e demn de acest drept cine îl ignoră ori îl scoate la mezat.

"Votul e cel mai puternic instrument conceput vreodată de om pentru a învinge nedreptatea şi pentru a distruge zidurile cumplite care închid oameni pentru că sunt diferiţi de alţii", spunea preşedintele Lyndon Johnson, într-un moment istoric al naţiunii americane, promulgarea, în 1965, a legii ce anula toate restricţiile de vot pe criterii rasiale.

Un vot poate opri un zid să crească între oameni pe care-i unesc infinit mai multe lucruri decât cele care i-ar putea despărţi.