2014 – Anul românilor

A fost un an al marilor răsturnări de situaţie, al provocărilor majore, un an la capătul căruia aproape nimic din ceea ce compunea realitatea românească de la începutul lui 2014 nu mai e valabil. Acest fapt se datorează, exclusiv, românilor, care au răsturnat, prin forţa lor de mobilizare, toate calculele clădite pe suficienţa unora că democraţia poate fi redusă la apanajul maşinăriei unui partid-stat.

În răstimpuri echivalente cu exerciţiul răbdării la care i-a obligat istoria, românii îşi iau soarta în mâini. La 25 de ani de la Revoluţie, când şi-au văzut puse sub semnul întrebării drepturi inerente democraţiei, s-au aşezat, într-un protest spontan, la cozi interminabile în faţa secţiilor de vot. Şi-au strigat revolta pe Internet, şi-au sunat rudele şi cunoscuţii, şi-au împărtăşit pozele umilinţei în faţa ambasadelor propriei ţări. Prin votul lor au răsturnat orice strategii şi pronosticuri. Şi-au direcţionat, tăcuţi şi hotărâţi, ţara spre Vestul civilizat şi democratic.  

Românii le-au amintit celor care, timp de zece luni şi jumătate din anul acesta au fost convinşi că vor deschide şampania victoriei în seara de 16 noiembrie, că democraţia, aşa imperfectă cum este la scara istoriei sistemelor de guvernare, rămâne cel mai bun din toate regimurile posibile pentru că se întemeiază pe puterea smereniei de a învinge aroganţa. Iar perdanţii anului 2014 sunt cei care nu au avut în vedere adevărul elementar că democraţia, fie ea şi atât de firavă şi chinuit crescută ca în România post-comunistă, este, înainte de orice, posibilitatea celor mulţi de a clinti ordini prestabilite de mai-marii zilei.

Românii, care s-au manifestat cu o vigoare civică neaşteptată, într-un an de cumpănă al istoriei lor, sunt personajele acestui 2014 pe cale să se încheie.

Un an tumultuos, la finele căruia par imagini scăldate în sepia unui trecut îndepărtat scenele publice marcate de sigla USL – un semn îndărătul căruia, în ianuarie şi februarie, PNL şi, pe atunci candidatul oficial la preşedinţie al alianţei, Crin Antonescu, se zbăteau pentru a rezista tăvălugului otrăvit al unui partid incapabil de a-şi respecta propriile angajamente publice şi faţă de partenerii de coaliţie.

E util să ne amintim, la ceas de bilanţ, că fisurile în relaţia PNL-PSD au devenit majore o dată cu încercările PSD, de la sfârşitul lui 2013, de a modifica, în Parlament, Codul Penal şi de a promova Legea amnistiei şi graţierii - atentate grave la statul de drept, care s-au lovit de opoziţia fermă a PNL. După schimburile dure de replici din decembrie 2013, între V. Ponta şi C. Antonescu, au urmat, în ianuarie, încercările făţişe ale PSD de a sabota şi a provoca scindarea PNL, într-un efort de a submina candidatura prezidenţiabilului liberal. PSD a refuzat, între alte gesturi de ostilitate comise, nominalizarea legitimă a lui Klaus Iohannis pentru funcţiile de ministru de Interne şi vicepremier. Ceea ce a urmat arată că această obstrucţie şi-a avut rostul ei, în logica indescifrabilă a istoriei.

În consecinţă, la 25 februarie, Delegaţia Permanentă a PNL a decis ieşirea de la guvernare şi ruperea USL. Tandemul Antonescu – Iohannis a reuşit să menţină Partidul Naţional Liberal unit, în ciuda presiunilor exercitate de pe poziţii guvernamentale de PSD şi a trădărilor din partea câtorva nume sonore, dar izolate. Aderarea la familia politică a Popularilor Europeni a consolidat angajamentul de dreapta al PNL, iar retragerea lui Crin Antonescu, după alegerile europarlamentare şi neîndeplinirea pragului auto-asumat, de 20%, a arătat că se poate face politică şi altfel decât prin cramponare de putere şi aranjamente în dispreţul opiniei publice.

Au urmat desemnarea candidatului la preşedinţie, Klaus Iohannis, şi alianţa cu PDL, în faţa ameninţării pesediste tot mai presante, după ce PSD îşi adjudecase jumătate din mandatele europarlamentare. E util, cred, să ne amintim rezultatele testului electoral din 25 mai: PSD şi aliaţii săi – 37,6%, PNL – 15% şi PDL – 12,2%. Însumate, partidele ACL erau la 10 procente diferenţă de PSD…

O distanţă ce s-a menţinut şi în primul tur al prezidenţialelor.

Ceea ce a urmat este descrisă, pe drept cuvânt, surpriza anului 2014 şi ţine, aşa cum am mai spus, de parteneriatul direct dintre candidatul Klaus Iohannis şi cetăţenii care s-au regăsit în discursul său sobru, constructiv şi echilibrat, lipsit de stridenţe, populism şi agresivitate.

O analiză a openpolitics, dintre cele două tururi, arăta că o asemenea răsturnare de situaţie, pornind de la un decalaj de 10% între primii doi competitori, s-a produs în numai 1 din 10 cazuri, într-o medie a 70 de scrutinuri prezidenţiale, organizate în ultimii 25 de ani, în 18 state europene care au alegeri prezidenţiale directe, în două tururi.

Nu a fost un miracol ori meritul exclusiv al vreunei strategii de campanie, ci, în primul rând, expresia voinţei românilor de a-şi apăra câteva din cele mai importante cuceriri post-comuniste: statul de drept şi libertatea de a vota. De aceea, prioritatea anului 2015 trebuie să fie, în plan intern, consolidarea democratică şi instituţională, precum şi garantarea eficienţei autorităţilor publice, în parametrii specifici lumii civilizate. O lume din care, în 2014, românii au demonstrat, într-o manieră categorică şi incontestabilă, că vor şi că merită să facă parte.

2015 trebuie să fie, în acest sens, anul răspunsului faptic la solicitarea imperativă  a cetăţenilor de a alunga spectacolul din sfera publică, în favoarea decenţei.

Klaus Iohannis a fost ales pentru a oferi soluţii unei societăţi lipsite de competenţa, responsabilitatea şi seriozitatea necesare în sfera decizională, într-un stat al Uniunii Europene.

De aici, probabil şi deruta unora în faţa dialogului instituţional preşedinte-premier, în locul circului cu care erau obişnuiţi. ”România lucrului bine făcut” va fi infinit mai puţin spectaculoasă decât România ultimului deceniu, dar cu siguranţă mai eficientă şi condusă mai responsabil decât s-ar aştepta inclusiv unii sangvinari dornici să asiste la deschiderea mandatului prezidenţial cu o criză politică în plină iarnă. Instituţia prezidenţială, la fel ca şi celelalte demnităţi ale statului, se află la începutul unui proces de consolidare a prestigiului şi autorităţii, în cadrul definit de Constituţie. ”Buna funcţionare a autorităţilor publice” - la care art. 80 din legea fundamentală îl obligă pe preşedinte să vegheze, în calitatea sa de mediator între puterile statului - exclude permanenta obstrucţionare, din considerente subiective, adesea personale, a activităţii vreuneia din instituţiile de bază, cum am văzut din păcate în ultimii ani.

Când spuneam, într-unul din articolele precedente, că nimic nu va mai fi ca înainte în spaţiul public românesc mă refeream şi la această reaşezare a relaţiilor instituţionale pe baze constituţionale şi la focalizarea lor în interesul cetăţeanului. Iar interesul naţional şi contextul internaţional exclud crize politice în acest moment, oricât de gălăgios ar începe unii să-şi manifeste obtuzitatea revanşardă. Ar trebui să le dea mai întâi de gândit această atitudine responsabilă a celui care chiar ar avea motive de vendetă, după campania murdară îndreptată, o bună parte din acest an, împotriva sa.

La Mulţi Ani şi să ne regăsim cu bine în Noul An, ce va începe sub auspiciile celui mai frumos dar pe care şi l-au făcut românii: Speranţa!