Zarathustra. Secolul VII î. H

În Orient, prin secolul al VII-lea î. H. începe revoluția spirituală, de ieșire din barbarie. Purificarea cultelor păgâne (prin reforma lui Zarathustra) va deveni o preocupare constantă în secolele următoare.

Acum cultura greacă își începe ascensiunea. În mod curent, poetul HESIOD este situat la începutul acestui secol și rămâne în conștiința generală prin două poeme: Munci și zile și Teogonia. Cel de-al doilea prezintă concepția grecilor despre nașterea universului (Teogonia – Obârșia zeilor). Hesiod spune că la început a fost Haosul, apoi, au apărut Glia (Gaia sau Ge), Tartarul și Eros, acesta din urmă fiind primul născut dintre zei. Din Haos s-au născut lumina și întunericul, iar Glia a zămislit, fără iubire, cerul, munții și marea. Din Glie și Cer se nasc anomaliile monstruoase: titanii, ciclopii și uriașii multicefali. Viziunea nu este cu mult diferită de cea din Rig-Veda, căci și Hesiod pune la începutul vieții – iubirea (pe Eros), dar aici lumea nu se ivește prin asceză (clocire), ci prin întâlnirea celor opuse (Cer și Pământ, de exemplu), adică din antinomii, ceea ce amintește de poemul babilonian Enuma Eliș, prezentat anterior.

Un alt nume important al acestui secol este cel al lui THALES din Milet (624-546 î. H.), minte luminată, cu preocupări în mai multe domenii (matematică, fizică, astronomie, filozofie). Considerat în mod tradițional ultimul din șirul celor șapte înțelepți mitici și numit filozof de către Aristotel, Thales crede în nemurirea sufletului, pune apa la începutul lumii, ca și Homer, și-și întemeiază sistemul de gândire pe autocunoaștere. În concepția lui, devenirea perpetuă este determinată de un principiu pe care el îl numește arkhe.

Către sfârșitul secolului apare poezia lirică grecească. Alceu și Safo fac trecerea de la acest secol la următorul. Poetesa SAFO (612-580 î. H.)  este considerată întemeietoarea poeziei de dragoste și, totodată, a primei școli feministe, întemeiată în insula Lesbos. Poeziile sale sunt ode de dragoste.

În Orient, cel mai important eveniment este declanșat de ZARATHUSTRA (Zoroastru, pe numele lui grecizat), care a trăit între anii 660-583 î. H., iar după alte surse chiar mai înainte, pe la anul 1000 î. H. Profet, reformator religios al Antichității iraniene, așază la originea lumii atât binele cât și răul, aducând o viziune dualistă, în contrasens cu politeismul vremii lui. Astfel, în concepția sa, există un stăpân suprem al lumii, zeul Ahura Mazdā, care are doi fii: Spiritul binefăcător (Spanta Mainyu) și Spiritul negator (Angra Mainyu). Aceștia se află în permanentă contradicție, sugerând că omul are de ales, iar existența este alcătuită din alternative. Se știe de asemenea, că Zarathustra a pus capăt sacrificiilor sângeroase și a instituit un cod cultural care a contribuit la progresul lumii iraniene. Învățătura lui Zarathustra s-a transmis pe cale orală, prin intermediul unor imnuri, care fac parte din Avesta, cartea sacră a zoroastrismului și a altor religii înrudite, precum mazdeismul. Pe lângă principiile morale, imnurile, completate de-a lungul timpului, conțin și o viziune asupra sfârșitului lumii, înrudită cu Apocalipsa biblică. Respectiv, sfârșitul lumii se va produce printr-un foc purificator, care îi va despărți pe oamenii drepți de ceilalți. Își va face, apoi, apariția un Mesia, întrupat din sămânța lui Zarathustra, aflată într-un lac din răsărit, iar prin sacrificiul său, oamenii vor învia și vor deveni nemuritori.

 A rămas în conștiința generală mai ales pentru fascinația pe care a exercitat-o asupra lumii grecești (Herodot, Pitagora, Platon), ritualurile orfice avându-și originea în doctrina zoroastristă. De asemenea, poemul filozofic al lui Nietzsche, intitulat Așa grăit-a  Zarathustra, a contribuit (la sfârșitul secolului al XIX-lea) la popularizarea numelui acestui profet.

La noi, Eminescu face din Zoroastru un personaj literar (în nuvela Sărmanul Dionis).

Două lucruri mi se par deosebit de valoroase pentru acest secol: concepția grecilor despre nașterea lumii (în Teogonia lui Hesiod) și începutul unei obsesii religioase: dualismul (prin învățătura lui Zoroastru).

Biblio

 - Hesiod – Poeme, Ed. Minerva, 1987 (p.7 și urm.); trad. Ion Acsan

 - Maria Marinescu-Himu și Adelina Piatkovsky – Istoria literaturii eline, Ed. Științifică, 1972 (pentru Alceu, Safo, v. p. 216, 221)

 - Diogenes Laertios – Despre viețile și doctrinele filozofilor, Ed. Minerva, 1997, vol. I (despre Thales – p. 18); trad. C.I. Balmuș.

 - Fr. Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra, Ed. Humanitas, 1994, (trad. Ștefan Aug. Doinaș)

- Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu – Dicționar al religiilor, Ed. Humanitas, 1993 (trad. Cezar Baltag); v. Zoroastrismul.

După:

Doina Ruști, Enciclopedia culturii umaniste pentru oamenii grăbiți, 2004.