Voi vreţi să fiţi fericiţi?

Vreţi să fiţi fericiţi? Aţi citit În căutarea fericirii a filosofului Bertrand Russell? Extrase morale din experienţa lui v-ar putea ajuta, cel puţin în sesizarea diagnosticului pentru care sunteţi nefericiţi, pas esenţial spre vindecare.

Cauzele psihologice ale nefericirii sunt numeroase, dar Russell le urmăreşte pe cele mai comune şi grave dintre ele şi începe cu preocuparea excesivă de sine însuşi, care ia fie chipul păcătosului, fie pe al narcisiacului, fie pe al megalomanului. Analizează apoi spiritul competitiv, lupta pentru succes, care conduce treptat la o oboseală exagerată, la încordare şi nevroză. E o sursă de nefericire şi plictiseala, mai degrabă teama de ea, care ne face să ne consumăm în distracţii epuizante şi nu în recuperarea energiei după ritmul lent al naturii. E esenţial să nu acordăm importanţă mare muncii noastre, să nu considerăm problemele minore care apar drept unele de viaţă şi de moarte.

Invidia este una din cele mai de temut cauze ale nefericirii. Ea face rău altora, dar este o otravă şi pentru sinele propriu. E un viciu ce constă în a nu vedea vreodată lucrurile în ele însele, ci numai în relaţie cu altceva. Precum maimuţele, omul e trist în ideea că ceva mai bun decât el e pe aproape. Se răzbună pe semeni, la fel de derutaţi şi ei, în fond. Sentimentul păcatului este încă o cauză puternică a nefericirii. Fenomenul are se pare rădăcini foarte adânci, în subconştient, şi continuă să se manifeste. Inconştientul trebuie de aceea silit să ia seama de credinţele raţionale, singurele cărora trebuie să li se permită dominaţia. Există în societatea de astăzi o fugă după senzaţii tari, ameţitoare, asociată unei uri contra raţionalităţii, căreia i se reproşează că nu are adâncime. În realitate, cea mai mare fericire o atingi cu mintea limpede, căci abia atunci înţelegerea lumii, a vieţii este profundă. Mania persecuţiei, în formele ei uşoare, nu patologice, se bazează pe impresia cuiva că este victima dispreţului, antipatiei, răului continuu al celorlalţi. Remediul este simplu, de a nu mai crede că suntem pentru alţii aşa de importanţi, fiecare având de fapt un interes mult mai puternic pentru sine. Frica de opinia publică este aproape generală şi altă sursă de nefericire. Un anturaj care să ne accepte şi să ne înţeleagă pare o condiţie esenţială a fericirii. Şi totuşi, abia indiferenţa faţă de ce cred ceilalţi despre tine este benefică.

Între cele care aduc fericirea, filosoful englez distinge pofta de viaţă, sentimentul de a fi iubit şi de a iubi, cultivarea unei familii armonioase de toţi cei care nu au calităţi remarcabile, o muncă practicată cu pasiune, constructivă, dar nu excesivă, descoperirea de interese impersonale, adică pentru lucruri fără valoare materială, practicarea unui hobby, efortul şi resemnarea sau abordarea unei căi de mijloc, a unui echilibru în toate. Fericirea nu e un dar al zeilor, decât în cazuri excepţionale, ea trebuie căutată, dobândită, cultivată etc. Trebuie să existe un efort de a face faţă nefericirii în primul rând. Şi o resemnare, în sensul de a trata cu înţelepciune problemele existenţei, nu o consumare inutilă de energie pentru lucruri fără importanţă. Trebuie să ne confruntăm cu adevărul despre noi înşine, să fim conştienţi de ce suntem capabili şi de ce nu. Chiar dacă vom suferi, a trăi în iluzie, în autoamăgire, este un efort prea mare şi extenuant.

Nefericitul tipic e în general omul unilateral orientat, cel care ajunge aici printr-o insatisfacţie timpurie, dar care îl va marca toată viaţa. Orice pasiune practicată în exces funcţionează ca o închidere pentru altfel de experienţe, ca o barieră într-o orientare multiplă. Secretul fericirii, pe care îl anunţă Russell, este de a avea interese cât mai largi şi reacţii faţă de lucruri şi oameni cât mai deschise, pozitive. În principal, credinţa în dragoste este fundamentală pentru a ajunge la fericire. Căci dragostea reprezintă prin ea însăşi o bucurie, dincolo de faptul că îmbogăţeşte orice altă fericire. Pentru că binele în general vine din relaţie, iar dragostea este cea mai comună şi mai frumoasă cooperare în cele din urmă. E adevărat, nici dragostea înaltă nu e de întâlnit la tot pasul, dar acolo unde este, ea e capabilă să pună în valoare orice altceva. Fericirea prin urmare, cea pentru care pledează Russell şi pe care ar trebui să o căutăm şi noi, este o viaţă întru bine, sau o unire cu viaţa, cu mersul ei natural, o integrare în lume, o colaborare fericită cu celelalte elemente ale realităţii. Dar abia după ce a fost o îndepărtare de sentimentele ostile, de înstrăinările, închiderile, îndepărtările egoiste…