Vitriol în obrazul Europei

Europa e într-o depresie sinistră. Duminică, pe 25 mai, unii europeni vor vota pentru ca alţi europeni, plătiţi copios din banii contribuabililor, să poată scuipa liniştiţi Europa în obraz. Dincolo de problemele de fond care o subminează, alte două aspecte agravează catastrofismul în care se scaldă cauza europeană în prag de alegeri.

63 % dintre francezi ar crede, după un sondaj realizat pentru Le Monde, că Uniunea Europeană nu face decît să risipească banii contribuabillilor. 4 francezi din 10 spun că UE e o ameninţare pentru identitatea naţională. Procentul se dublează, apropiindu-se de  80 %, dacă aceeaşi întrebare este pusă simpatizanţilor Frontului Naţional, partidul de extremă dreaptă al lui Marine Le Pen, eurofob şi xenofob, pe care sondajele dinaintea alegerilor europene îl creditează pe primul loc, cu 23,5% din sufragii (UMP, partid de centru dreapta ar obţine 22,5 % iar PS, partidul socialist aflat la guvernare, e creditat cu 17 %).

Nicicînd Europa n-a fost mai scuipată în obraz ca acum. Paradoxul (democraţiei) e că europenii se scuipă singuri în obraz.

14 milioane de cetăţeni europeni au astăzi reşedinţa într-un alt stat decît ţara de origine. Între aceştia, mai mult de 2/3 lucrează, restul fiind studenţi, pensionari sau şomeri. Mai lărgindu-se un pic, Europa a creat în anii 2000 mitul instalatorului polonez, care, înarmat cu cheia franceză, pornise să ia în stăpînire, în schimbul  noilor şi arătoaselor monezi euro, kilometri de ţevi sparte pe bătrînul continent. Zece ani mai tîrziu şi o lărgire europeană în plus, „migraţia albă” devine noul mit despre noii năvălitori, medicii români şi bulgari, ultimii cuceritori nepoftiţi ai încăpătoarei Europe. Dacă mobilitatea rămîne marea „revoluţie” a Europei ca grădină comună,  percepţia asupra acestui drept european al liberei circulaţii arată că mobilitatea nu a ajuns să fie privită ca un principiu banal, ci în continuare ca un operator de concurenţă, în detrimentul naţionalilor.

Europenii între ei nu sunt mobili, europenii între ei sunt (i)migranţi. Europenii între ei nu sunt continentali, europenii între ei sunt naţionali din Nord şi naţionali din Sud, austeri şi eficienţi unii,  hedonişti şi delăsători ceilalţi, europeni de lojă centrală şi europeni de balcon, lideri şi caracudă.  Pe acest fond ierarhizat, piramidal la nivelul percepţiilor, discursul euroscepticilor şi al populiştilor înfloreşte ca drojdia dizolvată în lapte cald.

Într-o patetică şi eficace reprezentaţie de campanie electorală, Marine Le Pen,  lidera partidului antieuropean Frontul Naţional, a aruncat la gunoi un volum cu titlul „Acordul Schengen”, în faţa hămesitelor aparate de filmat.

Nu eurofilii lipsesc în Franţa, lipseşte însă „la force de frappe”, lipseşte o molipsitoare putere de convingere că Europa ca proiect împreună este indispensabilă. Franţa vrea în Europa, sigur că Franţa vrea cu Europa. Dar nu oricum. Franţa vrea să fie cineva în Europa, nu una printre cei 28. În Europa nu este loc decît petru doi şefi egali, Franţa şi Germania, urmaţi de restul turmei. E poziţia de forţă pe care „outsiderul” Nicolas Sarkozy a hătărît să o arate, ieşind în presă cu trei zile înainte de alegerile europene: e un pumn în masă, unul politic. Pe lîngă faptul că vrea să sifoneze voturi spre centru –dreapta de la Marine Le Pen şi extrema ei dreaptă, Sarkozy a înţeles, cu instinctul său de animal politic de rasă, că Europa nu funcţionează şi pentru că nu are (încă) un lider carismatic la vîrf.

După războiul mondial şi mai ales eurofratricid, în 1951 Jean Monnet şi Robert Schuman au pus bazele Ceca (Communautée européenne du charbon et de l’acier) la care au aderat în epocă, pe lîngă Franţa şi Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. Două generaţii mai tîrziu, în 2014, uniunea numără 28 de ţări. Europa vine de departe şi e pe cale să apuce spre o fundătură, să  aleagă o jenantă cărăruie fără ieşire, fără orizont. Dincolo de problemele de fond care o subminează – printre ele, criza economică şi proasta croire a priorităţilor (armonizezi mai întîi fiscalitatea dacă nu vrei dumping social) – alte două aspecte agravează catastrofismul în care se scaldă cauza europeană în prag de alegeri. Primul se referă la lipsa totală de vocaţie pedagogică a Europei. Europa nu ştie să se vîndă. Mastodontul tehnic de la Bruxelles rămâne opac şi indigest. Nu numai că n-are nimic glamour, nimic seducător, dar e foarte puţin vizibil efortul de vulgarizare a menirii sale, a rolului său în cotidianul cetăţeanului (un excelent articol  despre funcţionarea instituţiilor europene scrie Gabriel Giurgiu în Dilema Veche; excelente decriptaje face Le Monde despre spaţiul Schengen).

Al doilea aspect ţine de cultura media. Mass media a fost în această campanie electorală europeană o trîmbiţă a euroscepticismului. Presa s-a complăcut în rolul de bocitoare a Europei care se duce de rîpă. Curentul populist antieuropean a fost vedeta de necontestat a barometrelor şi previziunilor electorale. Rezultă o surescitare defetistă  pe care mass media o învîrte incantatoriu. Absenteismul şi cinismul de duminica, 25 mai, vor fi şi expresia curentului de opinie indus de litania spăimoasă a presei.

Invitată peste tot, pe toate canalele, de toate redacţiile, Marine Le Pen a triumfat, magnetic, isteric, machiavelic. În opinia sa, Europa a supt măreţia Franţei, euro a anemiat-o, Europa şi-a vărsat rebuturile umane pe trotuarele Franţei. Nimeni n-a putut să-i ţină piept. N-a răspuns la nici o întrebare raţională, n-a destabilizat-o nici un raţionament, n-a zgîlţîit-o nici o acuzaţie.

Nişte europeni, se zice că sunt destui, se pregătesc s-o aleagă pe Marine Le Pen în Parlamentul Europei , unde va fi plătită gras din banii contribuabililor ca să arunce în continuare cu vitriol în obrazul Europei.