VIDEO Patologia idiotului martir
0Poti să fii idiot pur şi simplu. Dar parcă nu are farmec. Ba chiar devine o situaţie deranjantă. De mic ţi s-a spus că eşti idiotul clasei, apoi viaţa te-a pus într-un colţ de umbră, n-ai cum să te faci văzut, nimeni nu te cunoşte, nimeni nu te respectă. Şi vezi cum, între timp, alţii reuşesc, primesc onoruri, bani, situaţii, duc o viaţă confortabilă...păi cum să nu ne enervezi?
Dacă nu eşti totalmente şi definitiv idiot, te uiţi înspre tine şi încerci să faci ceva. Dacă nu, atunci de-abia începe distracţia căci, nu-i aşa, cineva trebuie să fie de vină şi să plătească pentru toate amărăciunile pe care le-ai adunat conştiincios într-o viaţă întreagă de refulări.
Iar cine este de vină, evident, nu poate să fie decît parte a unei conspiraţii care se ocupă cu machiaverlâcuri, anti-naţională şi, oricum, demnă de a fi condamnată, înfierată şi adusă la judecată în faţa naţiunii recunoscătoare. Şi să nu uităm că primul element definitoriu al patologiei idiotului martir este greaţa profundă de ţara în care s-a născut şi de toţi concetăţenii săi...căci, e limpede, altfel ar fi stat lucrurile să se fi născut el în altă parte, acolo unde oamenii ar fi ştiut sa-l preţuiască la justa sa valoare!
De aici, poate, bucurie cu care, ca popor cu tendinţe masochiste ce ne aflăm, sărim orbeşte dar cu o extraordinară satisfacţie pe orice subiect care poate servi demolării propriilor noastre valori, personalităţi sau prestigiu. Că este sau nu aşa, asta nu contează şi chiar de ce ar conta dacă vrea Dumnezeu să se mai creeze încă un moment de isterie şi câteva zile cu Breaking News . Nu contează pentru că, înainte de toate, nu vrem să conteze. O mărturisim deschis sau nu, dar câtă plăcere ne face încă o ştire negativă despre noi, încă un cuţit sau măcar o lamă de briceag înfiptă în vârtejul unor jocuri pe care oricum nu ne dăm silinţa să le învăţăm, fiind ele prea complicate şi oricum scrise în limbi străine.
Două exemple în aceeaşi săptămână
Primul este povestea scandalului cărnii de cal vândută drept carne de vită de către un negustor olandez veros cu tejghea în Belgia, dar care trebuia cu orice preţ să pară ca provenind din România.
Plasă cu un substrat politic evident în care presa românească a căzut din prima secundă, amplificând o informaţie falsă şi care ne-a produs mari daune de credibilitate într-un dintre puţinele sectoare în care mai exportăm ceva. Sursa : Londra.
Al doilea exemplu
Sursa: Londra. Ambasadorul Ion Jinga dă un interviu pentru CNN, cu un reporter aflat la mii de kilometri distanţă, în condiţii tehnice mizerabile, se blochează şi se bâlbâie în engleză. Este acuzat că nu ştie engleza şi, de aici, doar un pas a fost să se ajungă la demonstraţia că iar ne aflăm în conspiraţie, că oamenii buni stau acasă şi uite cine ne reprezintă ţărişoara, etc....Fals!
Ion Jinga este unul dintre cei mai buni profesionişti de care dispune diplomaţia românească, printre puţinii care înţeleg şi pot juca partituri la nivelul cel mai înalt al jocurilor de putere de cel mai înalt nivel. Dar şi ştie engleza.
Diana Rusu, o tânără ziaristă de real talent şi vocaţie pe domeniul studiilor de apărare şi securitate şi de al cărei nume sunt convins că vom mai auzi, mi-a trimis un link către un interviu dat de acelaşi Ion Jinga, dar de data asta în condiţii normale, în studiourile Sky News.
Păi, scuzaţi, ce facem cu acuzaţiile că omul nu ştie meserie şi vorbeşte aceeaşi engleză de baltă cu care ne-au obişnuit Preşedinţii României din toate timpurile şi mulţi dintre miniştrii noştri facuţi după ora apelului de seară? Cine îşi va cere iertare? Nimeni. Aşa cum nimeni nu văd că se grăbeşte să vadă ce se se află în subsolurile murdare şi urât mirositoare ale afacerii cu carnea.
A fost extreme de uşor de intrat în logica distrugătoare a scandalului. Dar infinit mai dificil este să realizăm că noi înşine suntem condamnaţi la eşec prin propria noastră incultură în materie de ofensive informaţionale care preced, de regulă, mişcări mai mari care se traduc în legislaţii comunitare sau trebuie să justifice tensionări de relaţii care dau bine la prestigiul politic intern al cuiva.
Poate n-am dreptate. Puneţi-vă însă o întrebare: aţi văzut vreodată ca presa din Franţa, Rusia sau Israel, mari exemple de diplomaţie activă la înalt nivel, să-şi bată joc cu atâta sinceră plăcere de amabasorul lor de undeva din lume? Nu, pentru că auto-devorarea ne aparţine. Şi pe ea, cu convingere, ne construim propria imagine de forţă şi credibilitate cu care ieşim la cules roade în lumea largă.