VIDEO Manipularea cu o manipulare imaginară

Chiar dacă „nu se poate polemiza în termeni raţionali cu o obsesie”, cum afirmă Vladimir Tismăneanu, trebuie, totuşi, încercat. Deşi, spre a vorbi în termnei biblici, e util să ne ferim de replici şi dispute cu anumiţi inşi.

Fiindcă nu e bine „să răspundem nebunului după nebunia lui, ca să nu te asemeni cu el”, după cum ne recomandă Sfânta Scriptură. Dar ce te faci dacă „nebunul” e celebru şi are nu doar prestigiu, ci şi multe momente de luciditate? Ce faci dacă-şi împachetează delirul de urmărire abil, într-un pachet de subtilităţi din care să nu reiasă niciun pic de obsesii, de resentiment sau de revizionism istoric? Şi dacă nu e vorba de tine, ci de o miză care depăşeşte persoanele implicate?

Zilele trecute m-am trezit osândit, nu ca de obicei pe site-urile securisto-legionare şi pe la partenerii din mass-media ai anteniştilor şi USL-iştilor, ci în blogul unui ex-disident pe care nu mai am obiceiul demult să-l iau în serios.

Manipularea cu o manipulare imaginară

"Hait", mi-am zis, totuşi. „Am încurcat-o. Cu siguranţă că, fără să ştiu, făcui eu ceva rău să ajung să afirme despre mine ditai Dorin Tudoran că aş fi manipulat. Că aş fi montat eu chipurile o 'operaţie de intoxicare' contra lui. Ba şi contra lui Nicolae Manolescu, despre care, ca şi despre fostul disident n-am mai scris, et pour cause, de 15 ani".

Care nu mi-a fost uimirea să văd că se dezgroapă dintre morţi scheletul prăfuit al unui conflict în fond mărunt, iscat în anii '90 de un insignifiant neajuns formal, comis în focul şi viteza unei emisiuni de radio! Într-un comentariu marcat ca atare, ca fiind opinia mea, afirmasem atunci la microfonul DW, ca moderator, că tratarea amnezică a (unei) părţi a trecutului totalitar românesc, (în speţă a Holocaustului din România), de către intelectuali de prestigiu, precum Dorin Tudoran sau Nicolae Manolescu, „grevează serios acreditarea ca autentică şi solidă a democraţiei româneşti”. Mai afirmam (că-mi închipui) că toate acestea „pun o piedică majoră în calea integrării României în structurile euroatlantice”.

Îmi extrăsesem parte din informaţii din Neue Zürcher Zeitung şi, exprimându-mi opinia, făcusem o defectuoasă trimitere la acest ziar, în care se criticau tocmai carenţele în materie de asumare a Holocaustului, manifestate în rândul elitei intelectuale româneşti. Dintr-o listă lungă de publicişti imposibil de transmis integral în acea emisiune preluasem, din lipsă de timp, două din cele mai reprezentative nume ale momentului.

La Bucureşti, comentariul meu a fost difuzat de Rador într-un mod trunchiat şi neavenit. Unii au înţeles greşit, că aş fi făcut pasămite o „revistă a presei”. Ori că aş fi citat din ziarul elveţian. Monstruozitatea scandalului ieşit din toate astea a avut darul să-l descumpănească şi pe Emil Hurezeanu, şeful meu de-atunci.

Dimensiunea comoţiei pricinuite cu un deceniu şi jumătate în urmă de o bagatelă avea, totuşi, o explicaţie. În cauză era un evreu, în fine, lesne de culpabilizat. Erau apoi în chestiune evreii în genere,Transnistria, Holocaustul şi varii texte publicate de Manolescu şi de Tudoran de-a lungul anilor '90, ce fuseseră judecate în mod mai mult sau mai puţin sever, în vest, ca frizând antisemitismul ori negaţionismul.

Faptul că am regretat atunci, într-o scrisoare deschisă, maniera contextual stângace, (de natură a putea „provoca mistificări”) în care comentasem, n-au împiedicat persoanele criticate şi pe aliaţii lor să-mi ceară capul. C.T. Popescu, autor pe atunci al unor texte cu inflexiuni şovine şi rasiste, a fost primul care m-a înfierat cu mânie proletară maximă într-un editorial din Adevărul. Şi el şi domnii Tudoran şi Manolescu au solicitat să fiu dat afară din slujbă.

Toate bune monşer, dar n-a trecut cam multişor de la toate acestea? Nu, dom'le, nu subaprecia forţa resentimentului. Nu subestima vigoarea urii sau obsesiilor stârnite chiar şi celui despre care admiţi că, odată, cândva, l-ai respectat pentru disidenţa lui şi l-ai şi elogiat nu odată la posturile occidentale la care ai combătut şi tu comunismul, înainte şi după '89! Nu minimaliza nevoia de un paratrăznet şi satisfacţia vindictei, nici preţul plătit pentru o nouă tentativă, futilă sper şi ea, a discreditării unui autor insistent în a critica puciuri şi plagiate, în a demonta manipulări, în a lupta pentru justiţie independentă şi statul de drept, pentru o democraţie imposibilă fără memorie. Recunoaşte că, odată, cândva, afirmaţiile sale denigratoare te-ar fi afectat teribil.

Da, recunosc. Mai recunosc „critica de exterminare”, cum a numit-o H.R. Patapievici. Şi recunosc minciuna. De pidă, enormitatea sfruntată, calomniatoare, manipulatoare, pe care, de această dată fără scuza unei inflamări-reflex,Tudoran mi-o aplică, iată, chiar şi la 15 ani distanţă, pe blogul său. Unde reafirmă fără jenă că aş fi, chipurile, „inventat un paragraf pe care să i-l fi atribuit lui Schlesak”; că aş fi „intoxicat”; şi că, vai, imaginara „intoxicare” din 1999 ar fi fost la originea includerii lui Tudoran (la capitolul negaţionism prin comparaţii trivializatoare) în raportul Elie Wiesel (despre Holocaustul românesc)! Unde, în fine, sugerează (fără s-o spună explicit) că aş fi fost vârful de lance sau poate rotiţa unei prezumtive conspiraţii menite a-l persecuta!

Sigur, minciuna şi calomnia nu mă mai miră. Traiectoria postdecembristă a lui Dorin Tudoran, cu tot cu prietenia lui cu Dan Voiculescu, căruia i-a fost consilier plătit, constituie un soi de „felix culpa” care m-a cam dezmeticit. A sfârşit prin a mă dumiri ceea ce mi s-a părut o tristă rinocerizare amintind fatal de cele şi mai triste, evocate odinioară de un Mihail Sebastian. Mi-au lichidat treptat naivitatea şi admiraţia pentru disident şi polemicile lui interminabile cu bloguri de centru-dreapta, după ştiinţa mea stimabile. Nu m-au lăsat reci nici multiplele lui atacuri la adresa unor publicişti, perfect competenţi şi respectabili, din care, surpriză, de-a lungul vremii s-au adunat şi mulţi, tot mai mulţi, ciudat de mulţi evrei. Capac mi-a pus, însă, relecturarea analizei la care Michael Shafir a supus textele lui Tudoran, în 1998. Ex-disidentul ar face bine cred să-şi recitească articolele proprii din anii '90, dacă vrea să ştie de ce a poposit în raportul Wiesel.

Cui prodest, însă, reîncălzirea iresponsabilă a unei ciorbe răsuflate? Reculpabilizarea şi reosândirea mea? Lui Tudoran? Care, acuzat cândva de amnezie, dă semne că e condamnat să nu poată uita? Antenei 3, aparţinând fostului său patron, ale cărei linşaje mediatice le-am criticat mai des ca alţii? Extremei stângi antiglobaliste, de la organizaţia Criticatac, pe siteul căreia publică domnia sa? Nu ştiu. Şi, sincer, nu mă mai interesează.
 

Ce ştiu e că, potrivit Bibliei, „un nume (bun) e mai de preţ decât bogăţia; iar cinstea mai preţioasă decât argintul şi decât aurul”. Şi că Sfânta Scriptură ne cere să răspundem „nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept în ochii lui”. Ar fi iraţional să nu-i dau ascultare.

Text semnat de Petre M. Iancu.