VIDEO House of Cards şi „glonţul de argint”

În seara primei confruntări dintre Ponta şi Iohannis am declarat pentru „Adevărul” că Ponta a plagiat scena din serialul „House of Cards” în care congresmenul Frank Underwood, interpretat de Kevin Spacey, îi solicita oponentului, în direct pe un post naţional de televiziune, să îi ceară scuze soţiei pentru o falsă problemă.

 În film, congresmenul care a apelat la truc a pierdut dezbaterea televizată pentru că oponentul a replicat că nu i se pare moral că Underwood îşi folosea soţia pentru a câştiga puncte în dezbatere.

La cursul meu de „Marketing electoral” de la masterul de „Jurnalism şi Comunicare politică” de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, sau în calitate de trainer, le prezint studenţilor/cursanţilor scene din diferite filme sau documentare pentru a ilustra cum este folosită mass-media de politicieni sau cum este pregătit un candidat pentru campanie de către staff-ul său. Mulţi dintre studenţii mei, ca mulţi alţi cetăţeni fani ai serialului „House of Cards” lansat online, au recunoscut secvenţa plagiată de candidatul Victor Ponta.

Scena din serialul „House of Cards“ din care s-ar fi inspirat Ponta în dezbaterea cu Iohannis 

Scena á la „House of Cards” din dezbaterea de la Realitatea TV a vrut să fie „glonţul de argint” al lui Victor Ponta. Candidatul PSD a mai avut pregătit şi episodul despre biroul său, în care Iohannis s-ar fi prezentat ca un mieluşel, dar şi comparaţia permanentă a candidatului ACL cu Traian Băsescu. De altfel, la întrebarea finală a lui Iohannis, dacă poate conta şi de data asta pe votul lui Ponta, care l-a ales în trecut fie pe Ion Raţiu, fie candidatul liberal (Crin Antonescu), Ponta a răsturnat situaţia în favoarea lui şi a replicat că nu votează cu un personaj care are poleiala lui Traian Băsescu pentru că nu a votat niciodată cu Băsescu.

„Glonţul de argint” a fost folosit prima oară în istoria electorală postcomunistă în 1996 de Emil Constantinescu care a întrebat „Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?” Cu aceeaşi manevră a punctat în două rânduri Traian Băsescu: prima oară în 2004, când l-a întrebat pe Adrian Năstase „ce nenorocire s-a abătut asupra poporului român să aibă de ales între doi foşti comunişti”, şi a doua oară, în 2009, când l-a chestionat pe Mircea Geoană dacă „i-a plăcut vizita la Sorin Ovidiu Vântu”. Aceste întrebări au derutat adversarul. Însă nu retorica a contat, nu faptul că unul l-a făcut pe celălalt din vorbe, ci adevărul ascuns de către cel chestionat şi scos la lumină în confruntare a adus puncte. Iliescu a mărturisit că era liber-cugetător într-o Românie declarat credincioasă. Năstase era, ca şi Băsescu, un fost comunist, dar a refuzat să admită evidenţa. Geoană fusese în vizită la mogulul de presă şi astfel era dezvăluită ipostaza sa de marionetă.

Fraza finală a lui Klaus Iohannis din a doua dezbatere, de pe B1 Tv, „Dle Ponta, când a fost prostit poporul român de Băsescu? Când v-a pus prim-ministru? Pe mine nu m-a pus prim-ministru, pe dumneavoastră da!” nu este un glonţ de argint, pentru că nu demască o informaţie ascunsă. Dar are rolul să le crească moralul celor care au fost demobilizaţi după prestaţia lui din prima întâlnire. Faptul că nu va mai exista a treia dezbatere TV în care să fie trase gloanţe de argint nu este neapărat un argument că decizia finală de vot a fost luată.

Convingerea că se poate fabrica şi folosi „glonţul de argint” în campanie îşi are originea în teoria efectelor puternice ale mass-media, cunoscută în literatura de specialitate ca „glonţul magic” sau „acul hipodermic”. Teoria glonţului magic se mai numeşte teoria ţintei sau teoria stimul-răspuns. Primele studii despre efectele comunicării politice presupuneau că mesajul acţionează asupra individului ca un ac hipodermic producînd un efect care poate fi anticipat şi măsurat. „Modelul acului hipodermic” a fost îmbrăţişat de sociologi în anii '30 ca interpretare la ascensiunea fascismului în Europa, fenomen care a convins cercetătorii de existenţa unor efecte „puternice” asupra receptorului de mesaje media. Dacă Hitler prezenta un mesaj bine construit şi transmis prin cinema sau radio, trebuia să fie eficient pentru majoritatea germanilor. „Glonţul de argint” este glonţul magic care ar influenţa opinia şi ar determina comportamente politice.

Studiile ulterioare asupra comunicării au contrazis teoria efectelor puternice ale glonţului magic. Anchetele sociologice efectuate de Lazarsfeld şi colaboratorii săi în Erie County, Ohio (1944, 1955) au înlăturat mitul unei propagande atotputernice care ar acţiona asupra indivizilor pasivi şi a reliefat rolul contextului social.

Teoria „glonţului magic” a fost pusă în discuţie prin studiile lui Lazarsfeld, Berelson şi Gaudet care au observat că aproximativ jumătate dintre alegători ştiu cu 5-6 luni înainte cu cine vor vota; 25% se decid în perioada când sunt selectaţi candidaţii finali. Doar 25% se decid în timpul campaniei electorale, iar 8% îşi schimbă opţiunea pe parcurs. Concluzia lui Lazarsfeld e că votanţii ar fi ales la fel şi fără comunicarea politică mediată.

Oamenii folosesc mass-media doar pentru a-şi întări convingerile anterioare, decizia de vot fiind luată pe baza predispoziţiilor sociale.

Efectele media sunt de fapt limitate, teoria purtând şi numele de modelul influenţei sociale sau modelul „fluxului în doi paşi”.

Evident, confruntările finale televizate cresc interesul pentru alegeri şi îi antrenează şi pe cei care nu au participat în primul tur.

Glonţul de argint nu schimbă opţiunea celor 75% dintre alegători decişi înainte de campanie. Telespectatorii selectează din dezbateri doar acele replici sau argumente care întăresc opţiunea lor anterioară şi din acest motiv li se pare că politicianul pe care îl susţin a câştigat debate-ul. Dar, la aceste dezbateri se uită şi cei care înclină spre unul sau spre altul dintre candidaţi, cei 25% care se hotărăsc în timpul campaniei. Ei pot fi dezamăgiţi, descurajaţi sau demobilizaţi.

Studiile arată însă că cei 25% nu iau decizia uitându-se la televizor şi că sunt puternic influenţaţi în decizia de vot de discuţiile cu pesoanele apropiate, membrii familiei sau cu prietenii lor care sunt cei mai informaţi şi mai atenţi la politică. Adică indecişii îi cred mai mult pe liderii informali de opinie din grupurile din care fac ei parte. Nehotărâţii votează în final la fel cu cei din anturajul lor şi nu cu politicienii care trag „gloanţe de argint”.