Veşti din Par(ad)is: La OKB, pe ţigăneşte

Au terminat de pietruit trotuarul. Praful albicios se ia încă pe tălpile trecătorilor. N-a plouat demult. Intersecţia de la metroul 7, la Kremlin Bicêtre, pare incredibil de largă, după zeci de luni de lucrări.

Cum faci colţul dinspre spital, mastodontul din sticlă „OKB” obturează, pe partea cealaltă a bulevardului, toată panorama. Nimeni nu poate bănui că în spatele centrului commercial nou-nouţ e cimitirul comunei Kremlin Bicêtre, care se lipeşte de Paris imediat mai încolo, la Porte d’Italie. Comună pestriţă, fără suflet. Cum cobori panta, de la poarta spitalului, buticele de pe stânga trotuarului îşi aliniază vitrinele fără strălucire, bogate în nimicuri. Pachistanezii ţin un fel de bazar cu de toate, de la flori din tot felul de fibre plus vraies que nature, la reclame luminoase pe care scrie cu leduri roşii OPEN şi până la turnuri Eiffel transparente, dintr-o răşină care imită sticla. Găseşti la ei pungi de cadouri ieftine, înflorate sau doar lucioase, 50 de centime bucata, faţă de 2 euro cât costă la supermarket.

De curând au rupt din partea din spate a magazinului o încăpere strâmtă pe fruntea căreia scrie, la strada, Raji Alimentation Générale. Înăutru, tot felul de ingrediente, legume-fructe, dar şi vopsea de păr, numai pentru brunete, cu plete linse şi stralucitoare şi chipul smead. Raji are o făină de porumb aurie, grisată, impachetată în pungi trasparente, 1 euro si 45 de centime kilogramul, de cel puţin două ori mai ieftin decât la Leclerc. Mai jos de el, primul bistrot, care e şi tutungerie şi Loto, e ţinut de o familie de chinezi. Urmează o boulangerie-patisserie, înghesuită între pereţii bistrot-ului şi cei ai buticei de presă a lui Ferenghi.

Cu doi-trei ani in urmă, brutarul era François, un francez burtos şi cu mustaţă, mucalit şi simpatic, o combinaţie reuşită între Asterix si Obelix. Pleca de la brutărie în zori, după ce muncise juma de noapte la frământat şi la copt. Brutăria era ţinută de un portughez şi familia lui, el aproviziona zilnic cu pâine creşele din cartier, inclusiv cafeteria spitalului Bicêtre. Soţia lui, însărcinată, vindea la tejghea, alături de o franţuzoaică mică şi veşnic nespălată pe cap, care făcea repede gură mare dacă nu-ţi auzea salutul de cum intrai pe uşă. Avea, ce-i drept, inimă bună, ieşea spontan în uşă cu câte o bulcuţă de pâine în mână dacă vedea vreun cărucior de copil împins de maică-sa pe trotuar. După ce s-a născut şi al treilea copil, portughezul a plecat şi a vândut brutăria unei familii de chinezi. Nu te mai apostrofează nimeni dacă nu rosteşti răspicat salutul de cum intri pe uşă, mica asiatica se mişcă iute, nu stă la discuţii.

La Ferenghi, în butica de ziare vecină cu brutăria, e un bazar pas possible, te şi întrebi cum se descurcă singur în balamucul de reviste şi jurnale adunate în teancuri sau etalate vraişte peste tot. Se descurcă impecabil, dă restul exact şi-ţi zâmbeşte stângaci, mai mult un fel de rânjet, benign, pe o faţă care altfel ar părea imobilă din cauza perucii zoioase care ii acoperă destul de strâmb scalpul. Uşorul de la intrare e transformat într-un fel de avizier de cartier, fiecare lipeşte ce anunţ vrea, tăieturi din ziare sau copii xerox ale vreunei informaţii de obscur interes. În butica lui e totdeauna un miros tăios, de ziare aprinse şi cerneală amară, de coloranţi în evaporare, de lumină de neon care arde praf.

La Ferenghi e cel mai luminos punct din toata alinierea de butice, care se continuă cu o Bancă, CIC, cu volete veşnic trase, apoi cu un restaurant libanez de sandwichuri halal, după el e firma Ney-York-Paris, plină de cosmeticale low-cost, puse de-a valma în coşuleţe din rafie, unde poţi găsi farduri sau deodorante pe care scrie în româneşte, expirate ieri. Patroana, cu aer veşnic plictisit, e o femeie frumoasă, corpolentă, de origine magrebină, tot timpul machiată perfect, cu ochii pierduţi spre trotuarul de periferie urbană fără istorie a Kremlin-Bicêtre.

Ziua se anunţă fierbinte, sunt 25 de grade la ora 9h00. Foiala obişnuită, angajaţi ai Spitalului urcă de la gura de metro, alţi locuitori din cartier coboară, spre măruntaiele pamântului, să ia linia şapte, care-i conduce, într-un sfert de oră, până în mijlocul Parisului. Încolonate neglijent, un ciorchine de fete cu plete lungi, prinse cu elastic, coboară panta, direcţia metrou. Sunt vreo zece. Una lălăie o melodie orientală, alta îşi face vânt cu o mapă rigidă de care sunt prinse un pix şi o foaie cu un tabel. Poartă cercei mari, verigi groase din metal auriu, iar la tâmpla stângă o clamă în formă de floare, tot aurie. E încălţată cu şlapi petrecuţi între două degete, are unghiile de la picioare frumos făcute, cu câte o petală argintie peste oja de culoare aprinsă. Vorbeşte tare, întreabă ceva s-o audă capul coloanei, un vlajgan de vreo 15 ani, şeful. Care-i răspunde fără să se întoarcă, ridicând doar un braţ pe deasupra capetelor, pe limba lor, în ţigăneşte.

Trupa coboară hotărât, compact, fluturând din fuste sau pantaloni largi, veseli, spre o ţintă precisă, gura de metrou. Una din fete o salută pe cerşetoarea care stă chircită lângă galantarul bulanjeriei din colţ. Bătrâna flutură palma, într-un gest imprecis. Copilele coboară treptele sporovăind fără griji, sub pamânt e dintr-odată mai racoare. La barierele din metal de la intrarea subterană, vlăjganul se strecoară repede în spatele unui barbat şi trece dincolo, odată cu el. Aruncă o ocheadă persoanei de la ghişeu şi se duce în faţa uşilor batante de la ieşire care se deschid automat. Cele zece fete intră una câte una, pe contrasens, n-a durat decât un pumn de secunde. Metroul vine in trei minute. Ceata s-a postat pe chei, cu dezinvoltură, aproape de capătul din faţă. Cei întâmplaţi pe peron se retrag discret, făcându-le loc.

Îmbrăcată cu un deux pièces, o doamnă cu un coc castaniu, înnodat la ceafă, îşi apucă valijoara pe roţi şi porneşte hotărât de-a lungul peronului. Metroul se apropie, în sunete metalice, de hău apocaliptic : linia 7 e una dintre cele mai zgomotoase din reţeaua Parisului. Nu coboară nimeni, cei care s-au urcat la cele trei staţii anterioare merg cu toţii la Paris şi schimbă cel mai probabil prima oară linia la Place d’Italie. Noii călători se aşează sub luminile palide, indiferenţi. Locuri sunt, pentru că e august. Metroul se pune în mişcare şi imediat difuzorul emite un semnal sonor, urmat de glasul vatmanului, o femeie :

• Votre attention, s’il vous plait. Des pickpockets viennent de monter dans la rame. Veuillez faire attention à vos affaires. Merci. (Vă atrag atenţia că în metrou s-au urcat hoţi de buzunar. Ar fi bine să aveţi grijă de lucrurile personale. Mulţumesc.)

Roţile scrâşnesc din ce in ce mai tare, nu se aude om cu om. Urmează staţia Maison Blanche.