Urzeala tronurilor lui Schonberg. Un Gurrelieder românesc

„Scenariul din Gurrelieder e construit  conform poemului pe povestea iubirii adultere dintre un rege, Waldemar al Danemarcei, şi amanta acestuia, preafrumoasa Tove”

Pentru noi românii, premiera absolută live a fost aseară, în cea de-a 21 ediţie a Festivalului Enescu, una cu adevărat originală, un Gurrelieder cu emoţii şi năbădăi, spre ţinere de minte.

De la bun început, cred că povestea fantastică a Cântecelor din Gurre, pusă pe muzică în 1901 de Arnold Schoenberg  rivalizează prin amploare şi subiect cu ecranizarea epicului  Games of Trones, imaginat de britanicul George RR Martin.  Legenda regelui danez Waldemar,  demnă  dacă nu de o serie tv, măcar de un lung metraj, are toate ingredientele unui fantasy care să aducă audienţă globală şi să-şi cucerească,  dacă nu chiar traumatizeze privitorii : iubire, trădare, adulter, lupte pentru putere, mult sex, moarte, răzbunare, spirite, păduri vrăjite şi morţi vii, şi chiar un balaur urlător cu limbă roşie care ar face de ruşine  trio-ul dragonilor mici şi stângaci ai ignifugei Daenerys Targarien.  Dacă nu şi ceva în plus, o muzică de departe cu mult peste soundtrack-ul serialului produs de HBO.

O muzică pe care Schoenberg  o orchestrează definitiv în 1911, într-o etapă a vieţii în care nu semnase încă pactul cu diavolul atonalismului, şi care e tributară, în mod egal, lui Richard Strauss, Mahler şi Wagner. Tânărul Arnold începuse partitura la doar 26 de ani şi avea să migălească la ea, cu tot cu orchestraţie,  vreo opt ani pe de-a-ntregul, finalul virând eliberator şi premonitoriu din braţele postromantismului către Pierrot lunaire, atonalism şi sprechgesang. Prima audiţie avea loc acum 100 de ani, la Viena, sub bagheta dirijorului  Franck Schrecker, impresionanta cantată care durează peste 120 de minute bucurându-se de atunci de înregistrări celebre (Leopold Stokowsky & Philadelphia Orchestra - RCA 1932,  Seiji Ozawa & Boston Symphony Orchestra – Philips 1979,  Riccardo Chailly & RSO Berlin – Decca 1990, Zubin Mehta & The Israel Philarmonic Orchestra – Helicon Classics, 2011 şi nu în cele din urmă, preferata mea cu  Esa-Peka Salonen & Philarmonia Orchestra la signum Classics în 2009.

Pentru noi românii, premiera absolută live a fost aseară, în cea de-a 21 ediţie a Festivalului Enescu, una cu adevărat originală, un Gurrelieder cu emoţii şi năbădăi, spre ţinere de minte, după abandonul subit a lui Bertrand de Billy, dirijorul de pe afiş, care a plecat pur şi simplu, fără să dea prea multe explicaţii, chiar înaintea spectacolului, ca într-un imprevizibil dark-fantasy. Lucrurile s-au desfăşurat bine, mai bine decât ne-am fi aşteptat, cu o garnitură solistică de excepţie şi sub conducerea angajantă a providenţialului înlocuitor last minute Leo Hussain. La care s-a adaugat o instituţie în sine, Victor Rebengiuc, a cărui misiune în rolul naratorului este capitală spre finalul parcursului gargantuesc al lucrării.

Să ne întoarcem puţin însă la libretul partiturii lui Schoenberg : totul pleacă de la o legendă cu ceva date se pare reale, din Evul Mediu scandinav,  mai frumoasă, mai întunecată şi chiar mai complicată decât povestea fictivă a celor şapte regate si a Tronului de Fier. Ea a fost subiect de inspiraţie pentru un poem al romanticului naturalist Jens Peter Jakobsen, un scriitor care a rămas în amintirea deloc suavă a conaţionalilor săi, vajnici evanghelişti şi luterani foarte convinşi, prin faptul că a tradus ”Originea speciilor”. Poemul său, Cântece din Gurre, este şi el tradus în 1899, fără prea mare zarvă însă, de  germanul Robert Franz Arnold,  ajungând astfel pe masa de lucru a compozitorului pe care istoria îl va numi ”părintele atonalismului”. Şi care a început monumentala cantată, ca temă pentru acasă, pentru singurul său profesor oficial, Alexander von Zemlinksy. Pe scurt, scenariul din Gurrelieder e construit  conform poemului pe povestea iubirii adultere dintre un rege, Waldemar al Danemarcei, şi amanta acestuia, preafrumoasa Tove, iubire petrecută între zidurile castelului din Gurre. Cum astfel de amoruri  durează cam cît o ploaie de vară,  într-o zi când regele pleacă de acasă, Helwig, soţia şi regina oficială, va pune brutal capăt amantlâcului. Într-o desfăşurare flamboaiantă, poemul ne spune cum amantul reginei înşelate o ucide pe amanta regelui infidel, în timpul unei băi cu apă prea fierbinte pentru pielea-i albă şi delicată. Ea se transformă în porumbiţă, lucru dealtfel previzibil dacă ne gândim că iubirea apare deseori sublimată în imaginea pură a înaripatului alb şi că asemănarea dintre Tove, numele amantei opărite şi Taube, porumbel în germană, este mai mult decât evidentă. Şi lucrurile iau, cum se întâmplă în astfel de cazuri, o turnură supranaturală, cu regele şi el asasinat şi devenit un spirit tare furios pe Dumnezeu, eternul vinovat de serviciu. Care, surprinzător, de data asta va riposta hotărât, condamnând regalul duh scandalagiu să devină un fel de pădurean sisifico-nocturn.

În partitura sa,  Gurrelieder este o poveste simplă şi tragică,  spusă în prima parte de  Waldemar şi Tove, prin discursuri vocale separate de interludii orchestrale.

Marele merit al lui Schoenberg, pe lângă frumuseţea ireală a muzicii , este că a ştiut să esenţializeze acest mult prea gotic poem pentru libretul său. În partitura sa,  Gurrelieder este o poveste simplă şi tragică,  spusă în prima parte de  Waldemar şi Tove, prin discursuri vocale separate de interludii orchestrale.  Partea a doua este un scurt cântec de răzbunare al regelui, pentru ca ultima mişcare a cantatei să concluzioneze condiţia umană,  sfâşiată între iubire şi blestem, moarte şi eternitate. Atât ca scriitură,  cât şi ca simbolistică, situarea între Tristan şi Isolda,  Kindertotenlieder, Also Sprach Zarathustra şi Olandezul Zburător, transform  interpretarea acestei capodopere, într-o mare provocare.

Leo Hussain, un dirijor tânăr şi dedicat, a avut curajul să atace hotărât şi ferm cele două ore copleşitoare de muzică, pentru care nu ştim cât timp a avut la dispoziţie. În treacăt spus, noi românii ar trebui să-i fim recunoscători  celui pe care l-am văzut în festival dirijând şi excelentul ansamblu al Filarmonicii din Iaşi, nu doar pentru rolul de salvator ci şi pentru Oedipul pus în scena la teatrul bruxellez ”La Monnaie”,  în 2011. Şi, mai ales, pentru o altă premieră a  nedreptăţitei opere enesciene pe care britanicul o pregăteşte în viitorul apropiat pentru Royal Opera House Covent Garden.

Actualul director muzical al Salzburg Landestheater a demonstrat encore une fois, că acolo unde se întâlnesc ştiinţa muzicală şi pasiunea, mai există speranţă. Bagheta lui Leo Hussain a ştiut să asambleze liniile devorante ale muzicii lui Arnold Schoenberg. Şi n-a fost după cum prevesteau gurile rele un Gurrelieder catastrofă. O notă specială pentru concertmaestru dar mai ales pentru corul pregătit de Iosif Ion Prunner, aerat şi luminos în pasajele descriptive, convingător şi puternic în final, o reiterare a reuşitei din momentului Quatro Pezzi Sacre,  sub bagheta lui Daniel Barenboim. Execelenta prestaţia soliştilor, în  special Primadonna Violeta Urmana în rolul Tova, o voce enormă, una dintre cele mai mari şi speciale voci prezente în ediţia festivalului de anul acesta, emoţionantă în poezia viselor de dragoste,  dar şi cea a tenorului austriac Nikolai Shukoff, un Waldemar prezent şi convingător, mai ales în evocarea lugubră a rătăcirii fantomatice. Admirabilă, de asemenea Janina Baechle, în emoţionantul moment WaldTaube, aducătoarea veştilor funebre. Şi încă o dată, Victor Rebengiuc, stăpânul calm al Des Sommerwindes wilde Jagd, recitatorul extraordinar al vântului de vară furios, cu un Sprechgesang care are darul de a ne smulge din spleen-ul maladiv al unei lumi în descompunere şi a ne conduce spre un final de epifanie culminantă : ”Treziţi-vă voi flori, spre bucurie!” ("Erwacht, ihr Blumen, zur Wonne!" Unde nu dă bunul Dumnezeu !