Unde sunt reparatorii de altădată?

Uneori, aş vrea să mai repar câte ceva. Din copilărie, îmi plăcea chestia asta; un casetofon, instalaţia electrică a bradului de Crăciun, bicicleta, puţine rezistau fără să fie demontate. Un obiect desfăcut în faţa ta recompune ceva din frumuseţea şi ordinea şi liniştea Universului.

Pe vremea aia, în faţa blocului, bărbaţi în maiouri cu găurele ridicau capotele de Dacii şi se scufundau în boturile fiarelor mitologice care nu voiau să mai meargă. Le desfăceau pe folie, apoi suflau în jiglere ca-n nişte fluiere fermecate, le montau la loc  şi maşinile începeau să meargă.

Am avut un unchi meşter, care mirosea a sudoare şi a fier şi a rumeguş - asta e transpiraţia omului muncit, cu totul alta decât duhoarea celui nespălat – şi el avea, la ţară, un atelier. Erau acolo o menghină cu bot uriaş, o tocilă cu curea, tot felul de burghie şi roţi dinţate, fierăstraie şi lădiţe cu cuie uriaşe, ca în centrul unui ceas imens. Uneori mă gândesc la uneltele alea, la nemişcarea lor dezolantă după ce el s-a dus, ce păcat e ca atâtea unelte să rămână nefolosite, e ca şi cum timpul s-a înţepenit şi nu mai are cine să-l repare.

Astăzi, miracolul se vinde capsulat, cu... citiţi continuarea pe adriangeorgescu.ro.