Una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea

0
0

Uneori sunt întrebată cum arată pentru mine o zi ideală. Răspunsul de fugă, şi cel mai la îndemână este: să nu semene cu celelalte. Dar când am şansa uneia la superlativ, nu pot să nu v-o împărtăşesc, că poate o să vă inspire, ca să avem la ce spera şi să se mai şi adeverească.

În continuare la Karlovy Vary, un spa, cum îi zice mai nou, cu o istorie şi o arhitectură remarcabile, recunoscute de UNESCO.

Dar iată-ne în de 6 iulie 2022, într-o succesiune de trăiri de neuitat!

De dimineaţă 2 shot-uri de Nespresso (din cele 7-8, o dependenţă anti-migrene, permisă chiar şi de medicii cei mai severi) însoţite nu de un croasant, sau un pain au chocolat, ca la Cannes sau un macaron, ca la începutul sejurului aici, ci de o prăjiturică, de care brusc mi-am amintit, că o descoperisem datorită unui cineast bulgar, în 1986, tot în Cehia. În mod bizar îi zice sicriaş, seamănă cu un biscuit spriţat de altădată, şi are un pic de frişcă pe deasupra (uneori şi zmeură).

Apoi 2 filme, nu prea încurajatoare, un documentar Spitalul de provincie, în vreme de Covid (la ei a dispărut secţia dedicată acestei categorii, care vine la grămadă cu celelalte, în vreme ce la TIFF, se dă un premiu, de anul acesta, la What’s up, Doc) şi Un mal mult prea îndepărtat, un japonez trenant şi repetitiv, care se termină în coadă de peşte (nu-i o coincidenţă ca, fireşte, apare şi un proxenet crud şi profitor), despre o prostituată minoră, şi ce-i drept şi copilaşul ei, un puşti de 2 ani, adorabil, dar într-o lume nesigură şi promiscuă!

La ora mesei, un prânz oferit de Guvernator (tocmai văzusem Big Opening, cu cineva cu această funcţie, dar era infinit mai puţin simpatic, decât cel din realitate: Petr Kulhanek, care, ca o gazdă ideală, a trecut să-i salute pe toţi invitaţii şi să facă poze, într-un decor natural, demn de o peliculă istorică, de cel mai bun gust).

După, cu liftul misterioso, direct în Sala Mare pe care mi-o aminteam bine de acum 3 decenii, şi unde atunci am vazut halucinantul Night on Earth, al lui Jim Jarmusch. Acum însă era una dintre cela mai importante pelicule ale secolului 21, cu 12 nominalizări şi 4 Oscaruri, pe care nu-l uiţi şi-l poţi vedea la fel de des precum Casablanca: Discursul Regelui, din 2010, cu un bonus cât Empire State Building (cât casa ar fi fost insuficient ca metaforă!): colosalul Geoffrey Rush, în persoană, pe scenă, care după un discurs lămuritor şi plin de umor, a fost răsplătit cu un Happy Brirthday, cântat de toţi cinefilii veniţi să revadă capodopera şi să-l soarbă din priviri pe acest star de teatru, film, televiziune şi radio, cu un Oscar pentru Shine, care a mai fost la Karlovy Vary acum 25 de ani, şi care a povestit cum a început toată epopeea rolului său de terapeut (din Colonii, cum îi place să sublinieze, cu o ironie tandră) al unui duce, care avea să urce pe Tronul Angliei, dar avea o greutate în exprimare, care i-ar fi fost fatală, în vremuri tulburi de război, când trebuia să îndemne la luptă şi să fie un model de sprijin neprecupeţit.

Ei bine, o vecină dintr-o colţişor de Australie, i-a trimis un text, ca-n lanţul slăbiciunilor, pentru o piesă de teatru. Totul s-a materializat într-un film cu buget mic, (şi actorul a fost şi producător executiv, după cum aveam să constatăm la genericele finale), dar care a câştigat regeşte la box-office. Şi aşa septuagenar nostru, îmbrăcat în ţinuta de plajă de la antipozi, cu o cămaşă înflorată, cu îndemn la vacanţă, însă atât de spilcuit pe ecran, s-a arătat măgulit de primire şi de un imens buchet de flori, s-a fotografiat cu spatele la public, şi a imitat un dirijor, ca să nu pară nepoliticos, şi ca să vadă liota de fotografi că nu mai aveai unde să arunci un ac!

I-a mulţumit interpretei, la final (care pe limba ei nouă ne trezeşte nostalgii de Rumburak şi Arabela), şi chiar a îngenuncheat, în semn de respect, la picioarele ei, după ce s-a bucurat remarcând că traducând frază de frază, se dublează râsetele. 

Şi ca să fie în ton cu ce urma, a fost scheciul cu Helen Mirren, (Regina adultă) şi Globul de Cristal (de Boemia, deşi cred că ar fi mers şi unul din strasuri, că sunt un trademark al locului), care are coşmaruri că-I dispare trofeul, pe care Milos Forman în transformă în bătător de somnifere, iar Jude Law, îl foloseşte la Rolls Royce drept îngerul zburător.

Am notat, pe întuneric, detalii de la proiecţie, în caietul Centenarului Încoronării (de la noi), cu un pix recent primit de la Londra, de la Sărbătoririle la care a mers special, Laura, o tânără prietenă a mea, şi mi-am dat seama că, e ideal subiectul ca să-l disecăm la Divanul şi ecranul, din octombrie, de la Cluj, fiind din categoria imaginilor în mişcare, cu suflet, care te fac să regreţi doar că n-au mai apucat să-l vadă cei dragi, în caz că nu-i un Cinema şi Sus, printre stelele de pe Cer!

Vizionarea s-a încheiat cu Magda Mihăilescu alături, ca pe vremuri, la avanpremierele de la subsolul Sălii Studio, de pe Magheru, cea care apare în Secvenţele lui Tatos, unde era nelipsit Tudor Caranfil.

Primul gând a fost unul de recunoştinţă pentru Mihai Chirilov, care m-a recomandat Katerinei Dvorakova şi actualului director de aici, tot un Jiri (din subtitrare, am dedus că este echivalentul lui George, ca Regele) ca acum 30 de ani, doar că nu mai era Menzel, ci Bartoşka, tot un cinematografist (ca să preiau termenul lui Bujor T.Râpeanu)!

Apoi Adela Janku (cu o bunică din Banatul Sârbesc, tot din echipa KVIFF) mi-a găsit un BMW de la sponsori, ca să mă ducă la ultra elegantul Teatru Municipal, unde Like a Fish on the Moon, un înduioşător iranian, cu un copilaş extrem de expresiv, care refuză şă vorbească şi părinţii merg la un psiholog, de astă data, este regizat de Dornaz Hajiha, o cineastă, asemeni lui Catrinel Dănăiaţă, a noastră, care tot aici şi-a prezentat al său Dublu, tot de ziua ei, pe 6 iulie, în 2016.

Şi am revenit la Hotelul Rozei, după un tur admirativ de oraş, iar la Barul Ambasador am încheiat cu o cupă de şampanie boemă ca melodia lui Aznavour, dulce precum această zi de neuitat, cu un scenariu care s-a materializat, pentru că asta e răsplata pasionatului dependent de-a 7-a artă: destinul se molipseşte de cele pe care le admiră.

Corespondenţă de la faţa locului, de la ediţia 56 a Festivalului de la Karlovy Vary, cel nepereche

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite