Un viitor mai bun începe cu un viitor mai tânăr

Dezbaterile politice din ultimii ani despre soarta spaţiului politic românesc s-au învârtit de foarte multe ori în jurul unor teme devenite aproape „clasice” în discursul politic şi în programele electorale. Dincolo de aproape eterna „reformare” despre care vorbim de mai bine de două decenii şi de „înnoirea” partidelor politice, există elemente instituţionale şi politice concrete care pot ajuta la transformarea reală a vieţii politice româneşti.

Este adevărat că unele dintre eforturile care au fost depuse în ultimii ani în direcţia provocării unor schimbări mult aşteptate şi necesare nu s-au dovedit de bun augur. Clamarea întineririi spaţiului politic a fost folosită, la fel ca multe alte teme legitime, pentru urmărirea intensă a unor interese de moment distante de preocupările electoratului. Tinerii politicieni au dezamăgit de foarte multe ori, la fel ca şi seniorii pe care trebuiau să îi înlocuiască. Vârsta nu este aprioric nici un atu, dar nici un dezavantaj eliminatoriu.

Cu toate acestea, cred că este important să avem în vedere cât de tineri pot fi cu adevărat cetăţenii care candidează la o funcţie publică. Şi aceasta nu neapărat din cauza obstinaţiei liderilor politici, a mecanismelor de partid blamate, de multe ori legitim, sau a „sistemului” pe care ne place de multe ori să îl criticăm într-o manieră la fel de opacă precum descrierea lui. Restricţiile de vârstă sunt restricţii legale. Astfel, conform legii, deşi cetăţenii pot vota începând cu vârsta de 18 ani, există restricţii majore în ceea ce priveşte vârsta minimă a exercitării funcţiilor. Articolul 37 din Constituţia României statuează o vârstă minimă de 23 de ani pentru a candida la funcţiile de consilier local, primar sau deputat, o vârstă de minim 33 de ani pentru a încerca să devii senator, respectiv o vârstă minimă de 35 de ani pentru funcţia de preşedinte al României.

Evident, în cazuri individuale, toate restricţiile de vârstă sunt rezultatul unor convenţii sociale. Vârsta majoratului este una dintre ele. Trebuie observat că şi în acest caz, au existat luări de poziţie sau chiar măsuri de coborâre a vârstei legale de vot, de altfel o tendinţă postbelică europeană (coborârea vârstei „majoratului” politic la 18 ani corela astfel exercitarea drepturilor cu vârsta serviciului militar obligatoriu). Astfel, în alegerile locale din Scoţia se poate vota de la vârsta de 16 ani (înregistrarea în lista electorală putând fi cerută de la vârsta de 14 ani). Din 2007, acelaşi lucru se întâmplă în Austria, iar din 2012 în Argentina. Programul electoral al laburiştilor britanici prevedea adoptarea unei măsuri similare în cazul câştigării alegerilor generale în 2015.

Problema nu este neapărat cea a eliminării acestor limite, ci cea a legitimităţii lor, în condiţiile în care un număr în creştere de tineri europeni şi români este dezinteresat de spaţiul politic, de actul de politică publică, de dezbaterea administrativă. Iar existenţa unor praguri de vârstă nu face altceva decât să ţină departe de instituţiile publice reprezentative generaţia de mâine, cea în numele căreia pretindem că vom construi viitorul. Astfel, faptul că la alegerile locale au existat nu mai puţin de 449 de candidaţi care, potrivit Expert Forum, nu aveau împlinită vârsta cerută de lege pentru a participa în alegeri arată două lucruri. Pe de o parte, faptul că tinerii nu cunosc existenţa acestor restricţii. Pe de altă parte, ea demonstrează faptul că tinerii doresc să se implice activ în viaţa comunităţii din care fac parte. Orice discuţie despre creşterea participării civice a tinerilor nu poate fi dusă în lipsa unei dezbateri asupra reducerii limitelor de vârstă impuse pentru candidaturi.

În egală măsură, tinereţea nu trebuie echivalată automat lipsei de experienţă. Partidele politice occidentale au o tradiţie de a „merge” pe mâna tinerilor – cei mai tineri politicieni din Parlamentul European în fiecare ciclu au avut vârste sub 30 de ani: Sile De Valera (24 de ani în 1979), Gerrard Christopher O’Malley (27 de ani în 1986), Nora Mebrak-Zaidi (24 de ani în 1989), Veronica Palm (25 de ani în 1998), Ilka Schröder (21 de ani în 1999), Dimitar Stoianov (23 de ani în 2007), Amelia Andersdotter (23 de ani în 2011), Anders Primdahl Vistisen (26 de ani în 2014). Legislativele naţionale nu sunt nici ele o excepţie. Cel mai tânăr senator irlandez, Kathryn Reilly, avea 22 de ani la momentul alegerii. Din 1943 până în prezent, vârsta celui mai tânăr senator irlandez din camera inferioară a Legislativului a variat între 21 şi 27 de ani. Anton Abele, cel mai tânăr membru al Parlamentului Suediei, avea 18 ani când a fost ales în 2010. În Marea Britanie, care în 2006 a coborât vârsta minimă a candidaturii de la 21 la 18 ani pentru Camera Comunelor, cea mai tânără parlamentară, Mhairi Black, are 20 de ani. Camera Lorzilor are o vârstă minimă mai ridicată – 21 de ani.

Mai mult, trebuie observat că mulţi dintre politicienii europeni cu experienţă şi-au început cariera foarte devreme, tocmai datorită unor prevederi legislative care facilitau accesul tinerilor în politică. Premierul Irlandei, Enda Kenny, a devenit parlamentar la 24 de ani, în 1975. În 2004, actualul premier al Italiei, Matteo Renzi (de altfel şi cel mai tânăr prim-ministru al democraţiei italiene), a devenit la 29 de ani Preşedintele Provinciei Florenţa (unitate administrativă devenită ulterior Zonă Metropolitană). Premierul spaniol, Mariano Rajoy, a devenit membru al ParlamentuluI Galician în 1981, la 26 de ani. Charles Michel, cel mai tânăr premier din istoria Belgiei, a devenit membru al Camerei Reprezentanţilor în 1999, la 24 de ani, un an mai târziu devenind şi cel mai tânăr ministru belgian. Până şi Jean-Claude Juncker şi-a făcut debutul într-o funcţie electivă la 30 de ani, când a fost ales membru al Legislativului.

Pentru că tinerii din România se simt excluşi din dezbaterea publică despre viitorul lor, una din cele mai directe măsuri prin care ei pot fi incluşi în procesul de decizie politică este desfiinţarea acestor bariere de vârstă, care încă stau în calea accesului la o funcţie aleasă. De aceea, noi, PES activists România, lansăm o campanie prin care luptăm pentru anularea restricţiilor impuse de lege la participarea politică şi civică a cetăţenilor. În primă fază, vom demara o campanie de strângere de semnături pentru modificarea articolului 4 din Legea 115/2015 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale şi, ulterior, pentru modificarea articolului 37 din Constituţia României. Schimbarea legii va duce la mai multă democraţie, mai multă participare civică, un acces mai mare al tinerilor la funcţii publice, precum şi la atragerea de oameni noi în politica românească.