Un tras de clopot basarabean

Aud că în cadrul Mitropoliei Basarabiei, condusă de Sfinţia Sa Petru,  subordonat Bucureştiului, s-a produs o schismă. Aşadar, în timp ce unii dintre noi vorbim de reunirea Basarabiei cu ţara, un proiect ce pare a deveni tot mai posibil, o parte din întregul ce ar urma să se alcătuiască începe să se dezbine, sub aspect religios. Vestea nu e bună deloc. E chiar îngrijorătoare.

Aşa cum se întâmplă cu limba română în Republica Moldova, concurată puternic în existenţa şi continuitatea ei de cea rusă, tot aşa se petrec lucrurile şi cu cele două Mitropolii de la Chişinău, una subordonată Bucureştiului, iar cealaltă, condusă de Vladimir, Moscovei. Între cele două instituţii nu există niciun fel de dialog, rivalitatea fiind făţişă.

Alte comparaţii: Petru este un om blând, căruia i se citeşte credinţa pe faţă, uscăţiv, în vârstă, şi pare a fi cu o sănătate mai puţin solidă. Vladimir este între două vârste, un zdrahon de om de vreo doi metri, cu o proeminenţă respectabilă în partea din faţă a trupului, dar şi o barbă impresionantă. Când îl vezi prima dată cât de impunător este, cu faţa lui de cneaz, te gândeşti dacă nu cumva ascunde vreo sabie sub sutană.

Mai departe: Mitropolia lui Vladimir, care controlează cele mai multe parohii din Republica Moldova, este condusă cu o mână de fier de către Moscova, de unde primeşte nu numai ordine, dar şi sprijin consistent. În anul 2006, în plină criză a relaţiilor româno-moldave, Preafericitul lor de la Moscova, Alexei al II-lea, a vizitat Chişinăul, cu onorurile unui şef de stat, în timp ce Patriarhul Teoctist nu a îndrăznit să facă acelaşi lucru, fiind aşteptat, totuşi, de enoriaşii cu privirea îndreptată către Bucureşti.

Şi mai departe: a murit Teoctist, a murit şi Alexei al II-lea, dar urmaşul lui, Kiril,  a vizitat imediat Republica Moldova, în timp ce despre Patriarhul Daniel încă nu am auzit să ia calea Chişinăului. În acest context, în timp ce vizibilitatea lui Vladimir a devenit din ce în ce mai mare, cea a lui Petru pâlpâie ca o flacără de candelă aflată între două uşi deschise.

La lista comparaţiilor nefericite, am mai putea să adăugăm câteva. În anul 2006, împreună cu şeful ambasadei române, i-am făcut o vizită lui Vladimir. Voiam să dezgheţăm apele între cele două Mitropolii, dar şi să netezim drumul unei posibile vizite a lui Teoctist în Basarabia, care ar fi trebuit primit, în mod normal, şi de către fostul şef de stat, comunistul Voronin, aflat în relaţii de prietenie cu Vladimir. Numai că Voronin nu recunoştea Mitropolia condusă de Petru, chiar dacă aceasta câştigase procesele în materie la CEDO.

Din păcate, din scopul vizitei s-a ales praful, dar am constatat atunci, înaintea unei mese ruseşti dichisite, de post, că Vladimir are un sediu ca un palat uriaş, garnisit cu numeroase acareturi, în timp ce Mitropolia lui Petru nu prea are un sediu al ei, iar dacă îl are e extrem de modest. Venind vorba despre Petru, Vladimir a zâmbit cu superioritate, afirmând că este dispus la un dialog, dar nu ar trebui uitat că omologul lui a fost iniţial pălărier într-un atelier de confecţii, iar pregătirea lui intelectuală ar fi cam..., şi s-a oprit.

Atitudinea îngâmfatului Vladimir, chiar dacă ar fi avut dreptate, m-a durut. Mitropolitul Petru era un român de-al meu, iar interlocutorul nostru ar fi trebuit să-şi măsoare mai bine cuvintele, atunci când vorbea de un egal de-al său. În acel moment l-am văzut cu o burtă şi mai mare decât o avea, ca să nu zic umflat de tot.

...Înţeleg că în spatele actualei schisme s-ar afla preotul Ioan Ciuntu, de la Biserica ”Sf. Teodora de la Sihla”, loc în care am îngenunchiat şi m-am rugat, simţindu-mă în clipe grele mai aproape de Dumnezeu. L-am cunoscut pe acest om, am colaborat bine, chiar dacă mai puţin decât ar fi trebuit. Un lider de opinie puternic, un român adevărat.

Cât despre faptul că ţine slujbele atât pe stil nou, ca în România, cât şi pe stil vechi, ca în Rusia, nu aş vea să mă pronunţ. S-o facă specialiştii. Şi Mitropolitul Petru mi-a răspuns o dată la telefon în limba rusă, fără să ştie cine îl apelează, dar nu e un capăt de ţară, cred.

Încă din anul 2006, Ioan Ciuntu, alături de alţi preoţi, era nemulţumit de modul molcom, moale, în care era condusă Mitropolia Basarabiei de către Petru, faţă de care adeseori nu s-a supus. Gestul lui de acum, oarecum mascat de membrii familiei care apar în prima linie, era previzibil.

Un asemenea eveniment nefericit nu poate fi nici aplaudat, dar nici denigrat. El constituie un semnal de alarmă, care sună ca un tras de clopot, în urma căruia BOR ar trebui să se implice imediat, după atâţia ani de absenţă nemotivată în spaţiul basarabean.

Este timpul ca în Basarabia să avem o Mitropolie românească puternică, cu sau fără Petru, asta rămâne de văzut şi de hotărât de către cei îndrituiţi. Dacă în timp de criză găsim bani pentru o Catedrală a Neamului, cred că vom găsi şi pentru o Mitropolie uitată de Dumnezeu, cum se spune.  Oricum, o vizită la cel mai înalt nivel bisericesc ar trebui să aibă loc înaintea alegerilor de la Chişinău. Altfel, ar putea fi prea târziu, iar istoria cu Patriarhul Teoctist nu trebuie să se mai repete.

Ceea ce se întâmplă acolo în plan religios poate provoca o înfluenţă nefastă şi în plan politic în rândul enoriaşilor, adică a electoratului care, până la urmă, hotărăşte din nou prin opţiunile sale, în acest an, drumul pe care va păşi Basarabia în continuare.