Un fel de adulter pentru România

Privesc cu atenţie o fotografie publicată într-un ziar. Am în faţă un bărbat la vreo 60 de ani, cam smead, dar care se vede că a fost frumos la viaţa lui. E o persoană publică. E mare demnitar, iar privirea lui e uşor semeaţă. Are o strălucită carieră naţională, dar şi internaţională. Am de gând să nu  spun cine e.

Cu câţiva ani în urmă, mass-media au publicat câte ceva despre soţia lui, revoltată că personajul nostru o înşeală mereu, că se poartă urât în familie, că o umileşte, că trăieşte un adevărat coşmar. Povestea acestei femei a impresionat pe multă lume. Erau într-un divorţ, în plin scandal. Ce-o mai fi făcut biata femeie? Nu mai ştiu nimic, dar un sentiment de milă mă stăpâneşte şi acum. Omul nostru a trădat iubirea soţiei sale, luată în căsătorie din dragoste, aşa reieşea din presa de atunci.

Înaine de acest incident, în ochii opiniei publice româneşti era un fel de erou. Sentimentele de care era înconjurat din partea celorlalţi români se puteau numi de respect şi, dacă nu exagerez, de recunoştinţă şi iubire pentru faptele sale. Aşa se explică faptul că, în anul 2010, statul român a hotărât să îl decoreze cu ”Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler”.

Iată cum se motivează acest demers: ”... în semn de mare apreciere a curajului şi demnităţii de care a dat dovadă, declanşând, prin exemplul personal, revolta istorică a poporului român împotriva dictaturii comuniste”, cu referire la faptele sale curajoase din anul 1989.

România a mai făcut un gest important: l-a sprijinit să candideze cu succes la funcţia de vice-preşedinte al Parlamentului European. Nu punem la socoteală alte gesturi de sprijin mai mici, dar multe.

Din păcate, ca şi în cazul celor întâmplate în familie, buna-credinţă a României a fost trădată în mod grosolan şi repetat de către acest ins spilcuit, cu zâmbet actoricesc.

(Stimate) domn, îţi aminteşti? Mai ales în ultimii ani, de câte ori românii se adunau să se bucure împreună de 1 Decembrie, Ziua Naţională a ţării lor, dumneata te ascundeai într-un colţ oarecare şi plângeai. Această zi o socoteai ”de doliu”, după cum ai şi declarat la un moment dat.

Te gândeai, bineânţeles, la Transilvania, una din cele mai frumoase şi bogate regiuni ale ţării tale, pe care ai fi vrut-o parte a unei alte ţări, vecină cu noi. Oare asta nu se cheamă trădare? De fapt, tu , dar şi ceilalţi colegi ai tăi care gândesc la fel, ar trebui să răspundeţi la întrebarea: ai cui cetăţeni sunteţi, ai României? Nu cred. Când intri în casă şi deschizi uşa cu cheia, nu ai sentimentul că produci o infracţiune? Aud?

Tot tu i-ai îndemnat pe secui să iasă în stradă. Împotriva cui? A românilor, bineânţeles. Păi, tu, mai eşti român? Nu cred, din nou. De fapt, ai dori ca întreaga ţară să se tulbure, să se pună de o bătaie, eventual de un măcel, greu de oprit, ca în Kosovo, în urma căruia să intervină comunitatea internaţională şi să spună: ”De azi înainte, aveţi autonomia mult visată”.

Treptat, în inima României, ar mai apărea o ţară, dar una străină. Asta îţi doreşti, decoratule cu ”Steaua României”, nu-i aşa? Gestul tău nu se cheamă trădare?

Mai nou, ai cerut ca Transilvaniei să i se acorde statut de ”protectorat” al Ungariei. Un protectorat este tot un fel de ţară străină în interiorul României mele, că a ta nu mai este, chiar dacă plăteşti deocamdată întrţinerea aici. ”Măi, copii, voi nu sunteţi sănătoşi la cap” -, ar spune un român normal. Altfel spus, mintea vă cam rătăceşte, e nevoie de un doctor...

Dacă aşa stau lucrurile, cu astfel de oameni nu te pui, spune înţelepciunea populară, ei sunt extrem de periculoşi. Poate aşa se explică faptul că uneori suneţi lăsaţi să vorbiţi singuri, iar cine vă vede îşi face semnul crucii. Nu este un sâmbure de trădare a intereselor naţionale şi aici?

Tot dumneata, Sfinţia ta, că mai eşti şi slujitor al Bisericii, vai mama ei, ai afirmat că statul român prezintă unele ”semne ale unui regim totalitar”. Să fie vreo legătură între această afirmaţie şi faptul că nu mai guvernaţi în ultimul timp? Nu ai vrea să dezvolţi acest caraghioslâc?

În ultimele zile, ai mai făcut o declaraţie şocantă, când ai aflat că s-ar putea să ţi se retragă înalta distincţie de... Cavaler al României, conform unei propuneri mult aşteptate, venită indiferent din partea cui. Ai spus aşa, dar nu cred că am auzit bine: ”Mi-a rănit demnitatea”. Care demnitate, monşer? Ce legătură are demnitatea cu persoana domniei tale, care a înşelat, minţit şi trădat ţara în aşteptările sale?

Cred că v-am permis prea multe, (stimate) domn. Am ajuns să ne rugăm la voi ca, în plin centrul ţării, să strecuraţi şi drapelul românesc printre cele secuiesc şi unguresc. E timpul să vă opriţi.

Nu sunt sigur că Preşedintele va hotărâ să-ţi retragă importanta decoraţie, care atârnă caraghios pe pieptul tău, în care nici măcar nu mai bate o inimă de român. Zilele trecute, şeful statului şi-a exprimat dezamăgirea în legătură cu jalnica ta prestaţie politică din ultimii ani, îndreptată împotriva României. O urmare firească ar fi , în numele ruşinii care nu te-a cuprins niciodată, ca această distincţie să ajungă din nou în locul din care a plecat.

Numele României a fost murdărit de prea multe ori. Într-o ţară prea blândă cu oameni ca tine, aşteptăm un gest simbolic ca acesta să strălucească de curăţenie din nou. Aşteptăm!