Un cuvânt proletar

0
0
l

Dintre cuvintele rezistente la tăvăleală face parte si geamantan. Intrat în română cândva prin secolul 17, vine din greacă (tzamandani), preluat în turcă în forma uşor adaptată - camadan -, a adus cu el şi obiectul, o ladă mică, de voiaj, cu mâner şi curele de pus în spate, la nevoie.

Am dat peste acest cuvânt zilele trecute, citind o listă de obiecte rămase în urma unui tip mort. Omul, un bucureştean de prin zona Mitropoliei, mort de bătrâneţe, lăsa în urmă un coş ghiurghiuliu, un ceasornic englezesc şi o puşcă turcească, ghintuită şi poleită cu aur. Plus un geamantan mic, foarte vechi. Restul obiectelor erau fără importanţă.

Desigur dintre toate, micul geamantan mi-a suscitat interesul şi imediat l-am văzut călătorind boiereşte, cu trăsuri, cu bagaje puţine, cu o puşcă rezemată prudent de genunchi. Bineînţeles nu-l văd trăgând focuri. Puşca asta, fiind aurită, era clar că avea aceeaşi valoare pe care o are azi un telefon scump. Era un obiect de făcut loc prin lume, să vadă săracii că e un om important.  Tot aşa şi ceasornicul de buzunar, era purtat ca să-l facă important în ochii prostimii.

În geamantan îşi înghesuia de regulă o cămaşă, nişte citieni înfloraţi, de purtat pe sub şalvari, în caz că scade temperatura. Mai punea acolo câteva pachete de tabac, papucii de schimb, o fermenă mai moale de luat pe dedesubt la nevoie. Lucrurile importante erau păstrate asupra lui: un brici cu prăsele de os, o pungă de bani, cusută la brâu şi alţi bani puşi separat prin căptuşeli, un galben pus la vedere, pe post de nasture, învelit în pânzică de cânepă.

Evident, geamantanul era legat pe trăsură, în timp ce el, mortul nostru căruia îi vom spune Mitrache, stă relaxat pe bancheta de pluş, mângâind fără grabă ţeava aurită a puştii. Drumul cu un astfel e geamantănaş e unul scurt, la Brăila, unde are de gând să doarmă o noapte. Dar, lângă el, tronează un coş de răchită, o cutie mai mult, cu capac rotunjit. În acest recipient a pus un cadou, cumpărat de la Colţea, din prăvălia lui Tudorachi. E o mantiluţă de umăr, uşurică, dintr-un caşmir imprimat, garnisită la guler cu blană de mâţă. Iar acest obiect fin, nu putea fi dus, aşa, într-o pungă, ca astăzi, ci se aşeza artistic în coş, cadoul fiind completat cu un parfum şi poate cu un şir de mărgele. Iar tot coşul acesta pe care o mână de om tânăr îl împletise meseriaş, din răchită, era vopsit într-un roz  aprins, către rubiniu, tras în parafină şi închis ermetic cu un lăcăţel argintiu.

 Acest coş ghiurghiuliu, cum este consemnat în documentele anului 1794, a şi fost cauza morţii lui Mitrache, om dichisit, călător ocazional şi deţinător al unei puşti aurite.

Coşul a stârnit interesul vizitiului, a făcut-o curioasă pe femeia care călătorea pe bana de vizavi, a stârnit întrebări în mintea arnăutului, agăţat de uşa trăsurii, şi nu în cele din urmă i-a dat un scop în viaţă lui Antonică, angrosist, plecat după marfă.

Când diligenţa a intrat în menzilul Brăilei, înăuntru nu era decât un coş gol. Conţinutul zburase inexplicabil, iar restul călătorilor tot aşa. Arnăutul nu văzuse nimic, vizitiul n-a fost întrebat. Iar despre Mitrache - v-am, spus încă din prima frază - era mort, căzut pe o rână.

Spre mirarea mea - nimeni nu s-a atins de puşcă, nimănui nu i-a trebuit ceasornicul englezesc ori coşul vopsit. Veţi zice că ceea ce era înăuntru valorase mai mult. Poate. Dar mai era ceva, care astăzi nu mai contează: pe acel timp, de lucrurile săritoare în ochi nu se atingea nimeni. Unde puteai să te duci cu un coş vopsit într-o culoare ca asta, când oamenii cumsecade umblau cu unul de răchită  natur? Cât despre puşcă - era personalizată, aşa c-a fost lăsată acolo. În schimb, de viaţa bietului Mitrache nu le-a păsat. El era un tip prea de tot, cu mofturi şi fumuri.

 Iubita lui n-a aflat decât peste luni de zile că Mitrache se dusese pe lumea cealaltă şi citind raportul, unde erau înşirate lucrurile rămase în urma lui, a oftat: vasăzică de data aceasta Mitrache venise cu geamantanul: poate intenţiona să rămână mai mult mult.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite