Un Crăciun românesc adevărat în Ardeal sau cum am ajuns şi eu patrimoniu UNESCO...

Pentru că tot e Ajunul Crăciunului în seara asta şi, (cel puţin în Cluj, numai a Crăciun nu arată) mi-am adus aminte de unul dintre cele mai frumoase Crăciunuri a ultimilor ani...

Îmi amintesc oricând cu plăcere de Crăciunul de acum 6-7 ani, când un prieten din Zimbor (jud. Sălaj, 50 km de Cluj), satul natal al Tatălui meu, unde am şi petrecut o mică parte ca copilăriei, m-a intrebat dacă nu vreau să merg cu ei la colindat, prin sat, cu ceata de feciori... Mi s-a părut incredibilă ideea, nu mai fusesem "la ţară la colindat", de când avem 9-10 ani si mergeam "cu steaua" cu tatăl meu, care, săracul, ducea greul: după primele 5-6 case era gata cherchelit... În ultimii ani însă, mersesen la Cluj cu prietenii mei de aici la colindat şi de fiecare dată mă enervam că ori nu ne primeau numai câteva persoane, ori ajungem în cele din urmă într-un bar sau o discotecă...

Zis si făcut: am mâncat cina cu părinţii la Cluj, după care m-am urcat în maşină si in 45 de minute eram la Zimbor. Prima oprire a fost la verişoara mea, pe care o rugasem să facă foc la noi in casă (casa nu mai e locuită permanent din 1993 de când a murit Bunica). Aveam în plan să stau doar 5-10 minute, si să mă alătur cetei de feciori. Desigur, că după ce a scos matuşa mea platourile cu bunatati, pălincă, vişinată si vin, nu am mai putut pleca. Pe rând au venit copilaşii cu steaua, curatorul de la biserică cu colinda satului (este unică si o cânt in fiecare an cu Tatăl meu) şi diferiţi alţi colindători. Ţin minte că cel mai mult m-au impresionat un grup de ţigani (prietenii mei din copilărie care m-au învăţat să pescuiesc) care abia ştiau să citească, dar acompaniau la vioară toate colindele. Câteva colinzi mi le aminteam din copilărie, altele mi le-am amintit pe parcurs, dar multe le auzeam pentru prima dată. M-au impresionat în special cele în care minunea naşterii lui Isus, se îmbină cu activităţile şi greutăţile vieţii de zi cu zi: se cânta despre viaţa ciobanilor, dificultăţile vieţii tărăneşti, bucuria pe care oamenii simplii de la sate o simt in ziua Crăciunului sau diferite evenimente istorice   (cum ar fi chematul la arme sub austrieci dinaintea primului război mondial sau faptele de arme şi deportările din cele două războaie mondiale). S-au cântat însă şi colinzi mai nostime, precum cea de mai jos în care se salută încheierea postului: „Bine-ai venit cârnaţ dragă, că fasolea nu-i de treabă.../Fasolea şi perele (aşa se numesc aici cartofii), strânge-şi catrafusele”...

După ceva timp, au apărut şi "Feciorii" care mă aşteptau de peste o oră (deh, domnisoru' de la oraş face fiţe...), dar pierdusem total noţiunea timpului. Dupa ce şi-au zis colinda (pe care eu o cerusem cu câteva zile în avans pentru a o putea învăţa), mi-au zis şi mie vreo două vorbe dulci şi am plecat. A urmat o noapte superbă, am colindat întâi casele fiecăruia dintre noi (eram aproximativ 8-10 persoane) si pe urmă am mers şi pe la alţi vecini. Este inutil să spun că peste tot lumea ne-a primit cu ce a avut mai bun: ţuică, vin, vişinată, slănină, piroşte (sarmale), friptură, dar şi cu „neologisme” de gen wiskey sau pannetone. Peste tot am mai colindat şi cu gazdele (pentru mine era foarte distractiv să îi explic fiecărei gazde cine sunt şi, maiales, „al cui îs” – cu majoritatea oricum sunt înrudit...). Ţin minte că una dintre cele mai frumoase părţi ale serii a fost când ne-am întâlnit cu o ceată de copii, care „erau cu Viflaimul”, adică jucau o mică piesă de teatru, întruchipând naşterea lui Isus Hristos, dar şi episoadele anterioare acesteia, precum „Fuga în Egipt” sau „Tăierea Copiilor”. Este un obicei destul de răspândit în nordul Transilvaniei (posibil să fie şi în alte părţi), eu l-am văzut inclusiv la ţipţerii (etnici germani colonizaţi în secolul 18) din Maramureş. După ce am mituit copiii să ne „împrumute” recuzita lor, am colindat câteva case şi cu Viflaimul. Nu credeam să îmi mai amintesc versurile (eu eram Irod...), dar cantităţile industriale ţuică consumate în acea seară au înfăptuit încă o minune....

Un peste alta, am colindat până pe la 6 dimineaţa, când colegii mei de ceată au decis să meargă şi în satul vecin. Asta era prea mult pentru mine şi am mers să ma culc. Nu am rezistat mult, pentru că pe la 12, tovarăşii mei s-au întors să mergem „cu capra”. Am refuzat politicos, ştiind că trebuie să mă întorc acasă – îi promisesem Mamei că ajung să luăm prânzul împreună.

Este una dintre amintirile pe care nimeni nu mi le poate lua şi pe care le voi păstra toată viaţa. Mi-ar plăcea să cred că şi fiica mea, cândva, va avea parte de o astfel de experienţă şi că aceste superbe tradiţii nu se vor pierde niciodată!

p.s. am ales acest titlu articolului, pentru că cetele de colindători şi obiceilu colindatului din România şi Republica Moldova au devenit în urmă cu câţiva ani parte a patrimoniului mondial imobil UNESCO

p.s.s. colinda cetei de flăcăi din Zimbor pe care am cântat-o toată acea noapte de Crăciun începe astfel:

„Sus plugari nu mai dormiţi/ Domnul Isus Hristos / Nu dormiţi, ci vă treziţi / Domnul Isus Hristos,

Să treziţi şi slugile/ Să măture curţile / Că vă vin colinzile / Domnul Isus Hristos....”