Un american în ţara Mioriţei. A short ride in a fast machine

Există un soi de fatalitate de Mioriţă în seninătatea cu care noi, românii acceptăm nereuşitele. Ghinion, asta e situaţia. Mergem mai departe, cu acel neaoş „se poate şi mai rău“. Noroc cu muzica. La scară istorică, neizbânzile au, nu-i aşa, grade de comparaţie. Pentru noi.

Se poate ceva mai jenant atunci când un simfonic nu începe la ora stabilită pentru că nu au ajuns la timp camioanele cu echipamentul orchestrei? Una americană, nota bene. Şi nu, nu e vina organizatorilor care se scuză timid şi stângaci. Pur şi simplu, n-avem. N-avem săli, n-avem drumuri, n-avem parcări, ce să mai vorbim de autostrăzi.. Da, se poate. Putem compara cu başii de rock de la Ateneu revărsaţi peste muzica lui Murray Perahia, sau cu blocajul cotidian al unui Bucureşti cu mult prea multe reminiscenţe comuniste pentru anvergura internaţională a Festivalui Enescu. Ce să mai spunem de ruşinea cu primarul general reţinut de DNA pentru mită, în plin Festival Internaţional? Acelaşi domn care, cu o săptămână înainte, ne promitea iarăşi, cu seninătate mitomană, mult dorita sală de concerte. Pe care o vom vedea inaugurată când vor zbura camioane cu reacţie peste Marea Neagră. Ghinion, mergem mai departe! Că se poate şi mai rău. Noroc cu muzica, salvatoare ca întotdeauna.

Nu m-am topit în 2013 după Yuja Wang şi galopul degetelor de oţel în Concertul 1 de Ceaikovski. Nu sunt adeptul virtuozităţii cu orice preţ, oricât de cuceritoare pare viteza unei tehnici „supra-umane”. Dar anul acesta, la ediţia 2015, tânăra chinezoaică, VIP-ul serii ne-a cântat un Bartok 2 de zile mari, în care velocitatea a făcut casă bună cu interiorizarea.  

FOTO Florin Artist 

Concertul în Sol Major catalog BB 101 din creaţia compozitorului maghiar este cel mai cântat dintre cele trei capodopere din genul concertant, dedicate pianului de Bela Bartok. Şi cel mai accesibil, întrucât muzicianul era dezămagit de reacţia destul de rece cu care fusese primit cu şase ani înainte, în 1927, concertul nr. 1, căruia i se reproşase o prea mare încărcătură tematică. De aceea, al doilea e caracterizat de o anumită alegresse. Iar Yuja Wang a înţeles perfect această stare, tradusă într-o interpretare de zile mari, cu concursul excelentului San Francisco Symphony, dirijat de Michael Tilson Thomas.

De la apariţia în scenă şi reverenţa de gimnastă, tînăra pianistă dictează ritmul allegro, în partitură şi în respiraţiile publicului. Rapid, foarte rapid în prima parte în care Yuja Wang punctează temele ritmice cu violenţa cerută în partitură, acompaniată cu acribie de bagheta lui Tilson Thomas care dă intrări minimaliste grupurilor orchestrale care însoţesc jerbele solistice. Temele se succed cu geometrie bachiană, Yuja pulsează din tot corpul rigoarea muzicii lui Bartok. Adagio – Presto – Adagio, partea a II a începe cu o nocturnă elegiacă în care pianista picură visătoare teme alchimice, acompaniată discret, con sordino de corzile aproape imperceptibile. Da, chinezoaica poate să fie şi visătoare, chiar dacă marketingul a transformat-o în „cea mai rapidă pianistă din lume”. Secţiunea presto seamănă cu o toccată cântată virtuoz de solistă în care orchestra îşi face simţită discret-poantilist prezenţa. Sună subtil ”ungureşte” pentru că gamele majore se încrucişează în jocul pianistic al Yujei Wang cu game pentatonice, senzaţia de modal conducând şi Allegro-ul final în care virtuozitatea aproape percuţionistică a pianistei înmărmureşte audienţa. Fugar, reapar rapid teme din prima parte, degetele pianistei desenează harnic jerbele cromatice pînă la cadenţa finală. S-a terminat, Michael Tislon Thomas zâmbeşte cu satisfacţie, Yuja Wang râde ca un copil fericit. Pare că a fost cel mai simplu lucru din lume. Publicul nu o lasă să plece, deşi, după alte două reverenţe, la fel de contorsioniste, o şterge imediat de pe scenă. Cedează aplauzelor frenetice cu două bisuri, A la Turca pe care ne-a cîntat-o deunăzi Fazil Say la Ateneu, dar în care auzim chiar mai multe note ca la pianistul-compozitor şi flamboiantele Variaţiuni pe o temă din opera Carmen de Georges Bizet ale lui Vladimir Horowitz.

Cu alură de sfinx şi zâmbet copilăresc, dar cu despotică exactitate în gest, Michael Tilson Thomas cucereşte definitiv în Simfonia I a în re Major de Gustav Mahler, din partea a doua. Titanul, cum e supranumit acest prim opus simfonic mahlerian, mă trimite cu gândul la tot ceea ce a realizat Michael Tilson Thomas pe tărâm american, şi nu doar pentru San Francisco Symphony, orchestră pe care în 41 de ani a aşezat-o pe podiumul simfonicelor din State, şi nu numai. Parcurgând activitatea şi reuşitele dirijorului american, îţi dai seama că acesta e modelul de director artistic pentru orice proiect muzical. Şi nu e vorba doar de premiile Grammy. În afara de transformarea orchestrei, Tilson Thomas a introdus muzica americană în programele SFS, a creat un celebrissim de-acum American Mavericks Festival devenind un Stokowski al secolului său. Studiindu-i biografia, realizez că acesta ar putea fi portretul-robot ideal al viitorului director artistic pe care îl merită Festivalul Enescu,  după mandatul lui Hollender. E greu, dacă nu imposibil, dar cred cu toată tăria că încă incertul şi mult aşteptatul şi mult discutatul trebuie să fie ori un venerabil din galeria interpretativă internaţională, ori un muzician tînăr şi activ, conectat la piaţa muzicală mondială.  Vom trăi şi vom vedea.

FOTO Art Schreiber

Înapoi la interpretarea de-aseară. Mahler 1 e de poveste, de la crescendo-ul de poveste din primele măsuri, pînă la acordul final. Michael Tilson Thomas aşează înţelept muzica pe un eşafodaj de tempo flagrant mai lent decât o fac orchestrele europene. Temele se aud clar, pregnant, subliniind încărcătură aproape metafizică pe care le-a încredinţat-o compozitorul. Dirijorul american e total absorbit, la finalul părţii întâi scapă bagheta din mînă. Zâmbeşte poznaş, un violoncelist i-o recuperează respectuos, orchestranţi îl iubesc mult pe cel care i-a transformat într-o orchestră-star şi intră magnific în landler-ul părţii a doua, desenat la fel de clar şi cuceritor pentru urechile noastre obişnuite cu graba, chiar dacă-i un vals lejer, aproape vulgar.. În partea a III a, Frère Jacques, care e de fapt Bruder Martin, marşul de esenţă populară germană e încărcat de valenţe funebre şi aproape filmic redat de instrumentele ce preiau succesiv tema mortuară: rând pe rând ironică, tandră , angoasantă, cotidiană şi cosmic. Contrabas – Fagot – Clarinet – Flaut - Oboi, rând pe rând, până la dezvoltarea unei teme parodice. Furtunos, Sturmisch bewegt, izbucneşte finalul, contrast total cu tot ce-am auzit pînă acum, progresie dramatică impresionantă pînă la concluzia triumfală.

Aplauze. Mă uit în program. Aş mai vrea, s-a întâmplat repede-repede şi scurt, ca tot ce e bun. Al doilea simfonic cu SFS e unul sub semnul lui Beethoven. Şi al americanului John Adams. Şi al unei „nocturne” enesciene puţin cântate. De-abia aştept. San Francisco Symphony Orchestra e unul dintre cele mai bune lucruri care ni se întâmplă anul ăsta la Enescu. A short ride in a fast machine, cum zice titlul unei lucrări simfoncie, bineînţeles americane. Let’s go!

Festival George Enescu 2015. Recomandări pentru data de 7 septembrie

Maria Joao Pires şi Trevor Pinnock, cu The Deutsche KammerPhilarmonie Berlin, Ateneul Român , 17.00

*un concert excepţional

San Francisco Symphony /  Michael Tilson Thomas, Sala Palatului 19.30  

Al doilea simfonic SFF, sub semnul lui Beethoven. Absolute Jest de Adams e o recreere a unor celebre teme din muzica lui Ludwig. Un Enescu rarisim cîntat, Voix de la nature  şi Simfonia Eroica.

 *pentru toţi cei care i-au aşteptat pe americani