UK după furtuna politică: Keep Calm and Carry On

Theresa May FOTO Getty Images

După unul dintre cele mai mari şocuri electorale din istoria modernă a Marii Britanii, politica britanică îşi revine la normal. Însă surprizele nu s-au terminat, poate cea mai mare dintre ele fiind „reabilitarea” în curs a Theresei May, dar şi faptul că Brexit înseamnă în continuare... Brexit. Adică deocamdată „rămâne cum am stabilit”.

Alegeri anticipate, o campanie electorală cu cea mai mare şi neaşteptată răsturnare de situaţie din istoria politică modernă a Marii Britanii, două atentate teroriste succesive cu zeci de morţi în total, tragedia unui incendiu imens al unui întreg bloc-turn, cu aproape o sută de morţi, un prim-ministru discreditat, un guvern fără majoritate şi în haos, o atmosferă revoluţionar-marxistă centrată în jurul unor vechi troţkişti şi comunişti siniştri – prieteni ai teroriştilor IRA şi Hamas – adoraţi de majoritatea tinerilor britanici... şi toate astea, doar în ultimile două luni. Ar fi puţin cam mult chiar şi pentru o ţară stabilă şi aflată în cea mai bună perioadă a sa, darămite pentru una deja confruntată cu Brexit, cea mai mare provocare naţională din 1940 încoace.

Punctul culminant

Chiar şi calmul englezesc are limitele lui, iar în aceste condiţii extreme – fără precedent – nu e de mirare că tonul conversaţiei publice a scăpat într-o oarecare măsură, pentru moment, de sub control. Punctul culminant a fost atins săptămâna trecută, după incendiul turnului Grenfell, care a fost imediat speculat de agitatorii de stânga – separat de protestele autentice şi de înţeles a celor afectaţi direct – după metodele cunoscute, în special minciuni, teorii ale conspiraţiei, propagandă explozivă, şi bineînţeles „mobilizare” cu accente violente. S-a ajuns până la luarea cu asalt şi devalizarea clădirii consiliului local, şi un marş de un milion de oameni a fost anunţat pentru 1 iulie – evident organizat prin intermediul sindicatelor muncitoreşti care în epoca Jeremy Corbyn au (re)devenit un fel de noi Soviete în format post-modern. Cum am mai zis, singurul lucru la care marxiştii sunt buni de ceva, vreodată, sunt agitaţia politică şi revoluţiile.

Ca fie clar despre ce fel de oameni vorbim aici, este util să reamintim ce spunea John McDonnell – secundul lui Jeremy Corbyn în partidul Laburist, şi organizatorul-şef – la o conferinţă în Liverpool pe 10 martie 2012. Sunt trei căi de a „schimba societatea”, spunea McDonnell. Prima este prin vot democratic; a doua este prin grevă industrială. Şi „a treia este, practic, prin insurecţie, dar acum o numim acţiune direct (n.a. direct action)... avem o dictatură aleasă prin vot, aşa că eu cred că avem un drept democratic să folosim orice mijloace pentru a dărâma acest guvern. Adevărata luptă este acum în interiorul comunităţilor noastre, este în primele linii ale mitingurilor, este în stradă.”

Asta spunea John McDonnell acum cinci ani, şi acest gen de discurs e la ordinea zilei printre „luptătorii pentru justiţie” din cadrul mişcării Momentum a lui Corbyn şi McDonnell care a acaparat partidul Laburist. De fapt, demonstraţia care a avut loc în faţa Parlamentului după incendiul de la Grenfell – o demonstraţie destul de jalnică în final, ce-i drept, deşi se anunţa mult mai amplă – a fost organizată de un grup numit „Justiţie Prin Orice Mijloace Necesare”, grup afiliat Momentum.

Regina Elisabeta a II-a ţine un discurs la deschiderea oficială a Parlamentului englez FOTO Guliver / Getty Images / Carl Court

Şi totuşi, lucrurile au revenit destul de rapid la normal. Cum?

Însă, la mai puţin de trei săptămâni de la rezultatul-şoc al alegerilor, lucrurile au revenit relativ la normal. Adică „revoluţia” s-a amânat, ciclul ştirilor şi atenţia publică a trecut de momentul Grenfell – mai ales o dată ce a devenit clar că supravieţuitorii catastrofei chiar primesc tot sprijinul posibil, în ciuda minciunilor propagate de opoziţie – iar noul guvern s-a reapucat de treabă. Sunt trei lecţii importante în toate acestea.

1. Puterea politică face minuni

În primul rând, realitatea puterii politice face minuni. O mare parte din elanul revoluţionar post-electoral al maselor de tovarăşi ai lui Corbyn s-a bazat pe un sentiment general, în rândurile stângii, că „au câştigat” alegerile. E de înţeles: performanţa Laburiştilor a fost uluitoare în comparaţie cu aşteptările iniţiale când părea că partidul va ajunge sub 25%; de fapt, până la urmă a luat 40% din voturi.

În politică e o diferenţă ca de la cer la pământ între victorie şi sentimentul victoriei – iar această diferenţă se cheamă puterea politică, adică guvernarea.

Dar faptul care le-a dat Laburiştilor cel mai puternic sentiment al victoriei a fost umilirea totală a Theresei May şi a Conservatorilor, care nu numai că n-au obţinut „supremaţia” în parlament – la începutul campaniei, în aprilie, se preconiza un triumf Conservator de genul celui reuşit apoi de Macron în parlamentarele din Franţa – dar chiar şi-au pierdut majoritatea. Nu încape discuţie: din punct de vedere politic, aceste alegeri au fost dezastruoase pentru Conservatori şi au aruncat imediat partidul într-un haos intern.

Însă, în politică e o diferenţă ca de la cer la pământ între victorie şi sentimentul victoriei – iar această diferenţă se cheamă puterea politică, adică guvernarea. Ori eşti la guvernare – chiar şi cu sprijinul altor partide – ori nu eşti. Le-au trebuit Laburiştilor şi simpatizanţilor lor câteva zile bune – mai bine de o săptămână, de fapt – pentru a înţelege că nu au câştigat alegerile, şi că deşi Conservatorii au avut un rezultat prost aceştia deţin în continuare cheile din Downing Street. Nu s-a schimbat nimic, din acest punct de vedere.

2. Keep Calm and Carry On

Când Theresa May a ieşit imediat după alegeri, pe 9 iunie, şi practic a spus exact acest lucru – că nu s-a schimbat nimic şi că guvernul trece din nou la treabă ca de obicei – a provocat imediat un imens val de indignare, în special în rândul Conservatorilor. Prim Ministrul părea ruptă de realitate: cum să spui, sau să sugerezi, că nu s-a schimbat nimic, după ce tocmai ţi-ai condus partidul în nişte alegeri anticipate ne-necesare – pe care tu însăţi le-ai declanşat, din proprie voinţă – care ţi-au distrus atât majoritatea în parlament cât şi autoritatea personală? Însă acum, privită la rece şi la o oarecare distanţă de acel moment de şoc general, declaraţia Theresei May se vede într-o lumină mai realistă.

În final, rezultatul Conservator nu a fost dezastruos decât în raport cu aşteptările foarte recente, iar impresia proastă a fost exacerbată de supra-performanţa Laburistă. Dar pe fond, Theresa May a obţinut de fapt un rezultat mai bun decât Cameron în alegerile din 2010 – 318 locuri în parlament faţă de 307 – care au dus, de asemenea, la un guvern de coaliţie ce a rezistat până la urmă cinci ani. De asemenea, Theresa May a obţinut cel mai mare procentaj electoral Conservator, 42.3%, de la Margaret Thatcher încoace.

În plus – şi poate cel mai important – Conservatorii au revenit în forţă în Scoţia, obţinând 13 locuri (cel mai bun scor din 1983 încoace) şi dând o lovitură aproape decisivă naţionaliştilor scoţieni (SNP). Efectul politic – e drept, ajutat şi de câştiguri mai mici dar importante ale Laburiştilor şi Liberal Democraţilor împotriva SNP – este practic anihilarea „problemei scoţiene”, adică a perspectivei unui nou referendum pentru independenţă şi a ruperii Scoţiei de Marea Britanie. În urma acestor alegeri, peisajul politic la nivelul Scoţiei s-a schimbat radical, ceea ce este un succes clar pentru Conservatori – deşi meritul este în primul rând al lui Ruth Davidson, liderul Conservatorilor din Scoţia, decât al Theresei May.

Pe măsură ce şocul alegerilor s-a estompat şi aspectele pozitive – pentru Conservatori – au devenit mai clare, lucrurile s-au stabilizat cât de cât şi în cadrul partidului. Cum am mai zis, ceea ce defineşte cel mai bine partidul Conservator britanic – cel mai vechi şi de success partid din lume la ora actuală – este un anumit simţ al puterii politice şi un pragmatism extrem, dus câteodată până la „cruzime” politică, în menţinerea sau câştigarea acestei puteri. Nu o spun ca o formă de admiraţie, ci ca o observaţie.

Toate partidele au facţiuni şi lupte interne, dar spre deosebire de multe altele, de regulă Conservatorii ştiu când să se oprească şi să-şi urmărească interesul comun. În cazul de faţă, Conservatorii au calculat – corect – că este mai important să o susţină în continuare pe Theresa May şi să asigure stabilitatea guvernării, decât să se lupte pe „cadavrul” ei politic pentru funcţia de lider al partidului. Iar Theresa May, la rândul său, a înţeles că trebuie să renunţe la stilul de conducere autoritar şi bazat pe un cerc mic de oameni, şi că trebuie să se plieze mai mult pe voinţa partidului şi ale celorlalţi lideri ai săi.

Aşadar, deocamdată există un fel de „armistiţiu” în partidul Conservator, şi Theresa May a obţinut sprijinul partidului măcar pentru o perioadă. În plus, luni 26 iunie Theresa May a semnat un acord de susţinere parlamentară cu partidul nord-irlandez DUP, ceea ce practic îi asigură prim ministrului o majoritate funcţională în parlament. Nu e un guvern puternic, dar măcar e stabil – deocamdată. Iar astăzi a trecut primul test major în parlament, Conservatorii cu sprijinul DUP adoptând Discursul Reginei (vezi mai jos) cu 323 voturi la 309.

Cu alte cuvinte, aşa cum sugera Theresa May pe 9 iunie, se merge înainte. Ne-am întors (aproape) de unde am plecat înaintea alegerilor. Marea diferenţă este un guvern slăbit – deşi nici înainte nu avea decât o majoritate foarte subţire – dar în special un colaps major al naţionalismului scoţian. În politică, de multe ori tot răul este spre bine, în final.

3. Politica protestului şi a agitaţiei de stânga are limitele ei

Jeremy Corbyn este un fel de politician-rockstar printre tineri. Corbyn-mania se exprimă in diverse feluri, de la hashtaguri gen #grime4corbyn până la mii de oameni cântând „Oh, Jeremy Corbyn” pe stadioane, in ritmurile Seven Nation Army, melodia celor de la White Stripes. Nimic nu e mai „la modă” decât Jeremy Corbyn.

Problema cu un vehicul politic bazat pe „modă” este că se demodează. Mult noroc lui Jeremy Corbyn în a rămâne „cool” şi a-şi menţine „fanii” în priză, din Opoziţie, vreme de cinci ani până la următoarele alegeri programate. Asta nu înseamnă că Laburiştii nu pot găsi alte metode pentru a-şi mobiliza electoratul şi data viitoare, dar va fi nevoie de alt model.

Metoda preferată este, desigur, agitprop-ul şi protestul. În combinaţie cu o cultură postmodernă a victimizării pe linii de grup identitar în continuă expansiune, politica protestului de masă este una potentă. Însă dezavantajul – într-o societate civilizată unde violenţa politică este exclusă prin tradiţie dar şi prin bunul simţ comun – este că aceste mijloace vin cu nişte costuri politice majore. Unul din motivele pentru care demonstraţia din Westminster organizată de „Justiţie Prin Orice Mijloace Necesare” în urma incendiului de la Grenfell a fost un eşec, este pentru că deja apăruseră îngrijorări că aceste proteste, prin potenţialul lor exploziv, ar fi fost în primul rând în detrimentul victimelor tragediei. Chiar McDonnell însuşi a îndemnat, public, la calm, ştiind că orice derapaj în violenţă li se va imputa Laburiştilor. Şi acest gen de comportament chiar nu este ceva cu care poţi câştiga voturi.

Corbyn este un politician de stradă, nu un om de stat, şi revenirea la ritmul normal al politicii de obicei lucrează în defavoarea acestui tip de politician.

Vrând-nevrând, tovarăşii lui Corbyn vor trebui să se concentreze de acum încolo mai mult pe opoziţie convenţională – cu poziţii politice argumentate, nu propagandă – decât pe proteste. Unul din motivele pentru care Corbyn a performat în campanie a fost faptul că cealaltă tabără n-a depus nici un efort în a combate aberaţiile marxiste din programul electoral Laburist. Dar rutina muncii de opoziţie politică are calitatea foarte mare de a expune foarte bine atât slăbiciunile cât şi defectele unui lider politic şi ale partidului său. Corbyn este un politician de stradă, nu un om de stat, şi revenirea la ritmul normal al politicii de obicei lucrează în defavoarea acestui tip de politician. Însă e de asemenea adevărat că în politică nu există certitudini.

Theresa May FOTO EPA

Perspectivele guvernului May 2

Theresa May, restabilizată

Unul din aspectele definitorii ale politicii moderne, din epoca 24/7, este că oamenii uită repede. O mie de lucruri noi apar pe agenda publică, atenţia se mută pe alte subiecte, şi nimeni nu are timp să mestece în continuare evenimentele de ieri. Sigur, unii jurnalişti, diverşi comentatori, şi istoricii, vor continua să scrie, să analizeze evenimentele majore. Dar oamenii care contează, care sunt în centrul deciziilor politice, sunt interesaţi de ce urmează, nu de ce a fost. Din acest motiv, cu puţin noroc, unii politicieni pot să supravieţuiască şi celor mai mari crize dacă după primul ciclu de ştiri sunt încă în picioare.

Iar Theresa May are un pic de noroc, în special prin faptul că nu există nici o alternativă la leadership-ul ei, în cadrul partidului. Nu există nici un candidat evident, care să merite declanşarea unor alegeri interne. Deocamdată, cum am spus, partidul a decis să o susţină, poate chiar pe durata întregilor negocieri Brexit. Singurul consens care există este că Theresa May nu va fi lăsată să mai conducă partidul în vreo altă campanile electorală, vreodată. Dar cred că nimic – nici acest din urmă lucru – nu este imposibil.

Este clar că lui May îi lipsesc aproape total calităţile de lider de campanie – charisma, empatia, facilitatea interacţiunii cu oamenii, improvizaţia de moment etc. Dar campania electorală şi guvernarea sunt două activităţi, până la urmă, diferite. Theresa May rămâne un politician cu experienţă şi cu un set de talente ministeriale deja testate. Faptul că înainte de campanie avea o reputaţie şi o popularitate fenomenală (inclusive în sondaje), pe baza guvernării din vara lui 2016 încoace, nu a fost o întâmplare. Nu este vorba aici de a complimenta, ci de a arăta că pe fond, în ceea ce priveşte persoana prim-ministrului, nu s-a schimbat nimic legat de competenţele sale strict profesionale în raport cu job-ul pe care îl are de făcut, deci rămâne în continuare posibil ca May să aibă până la urmă un mandat de (relativ) succes.

O dată trecută de campania electorală, Theresa May a revenit pe un teren familiar şi dacă nu mai intervine nici o criză majoră în următoarele câteva săptămâni, multe din episoadele jenante din trecutul recent vor fi treptat uitate. Deja la prima apariţie în Camera Comunelor după alegeri Theresa May s-a prezentat foarte bine şi a fost aclamată de proprii parlamentari Conservatori, iar la sesiunea de PMQs de miercuri din parlament (Prime Minister’s Questions) a avut una din cele mai bune performanţe de când a devenit prim ministru.

Problema reală ţine de situaţia politică – de distribuţia puterii politice şi configuraţia parlamentului – nu de prestigiul personal al lui May – din nou, două lucruri foarte apropiate dar până la urmă distincte.

Un guvern paralizat...

Efectul pierderii majorităţii parlamentare a însemnat că guvernul Conservator a trebuit deja să facă o serie de concesii importante cu privire la programul de guvernare planificat pentru următorii ani şi cu care s-a prezentat în alegeri. Aproape toate măsurile-cheie cuprinse în acel program – în special reforme ale unor diverse seturi de beneficii sociale – nu mai pot fi trecute prin parlament din lipsă de capital politic, şi au fost aşadar abandonate.

Acest abandon a fost exprimat foarte clar în Discursul Reginei, de săptămâna trecută, care în mod tradiţional deschide fiecare sesiune anuală a Parlamentului. Dincolo de ceremonialul din jurul acestui moment simbolic, Discursul are o funcţie practică esenţială: anunţă, în întregime, agenda legislativă a guvernului pentru respectiva sesiune parlamentară, adică proiectele de lege pe care guvernul caută să le treacă prin parlament pentru a-şi pune în aplicare principalele elemente ale programului de guvernare. În fiecare an, îţi dai seama de nivelul de ambiţie şi „tonul” guvernului din ce se regăseşte în Discursul Reginei.

Iar de această dată, aşa cum era de aşteptat, Discursul a fost unul extrem de subţire, fără nici un fel de conţinut foarte controversat care să implice bătălii politice majore, pe care Conservatorii ştiu că le-ar fi greu sau imposibil să le câştige. În loc de reforme sociale majore, cele mai importante legi propuse vizează chestiuni secundare legate de violenţă domestică sau reglementarea comisioanelor agenţiilor imobiliare etc.

Cu alte cuvinte, guvernul nu va putea acţiona decisiv aproape în nici un domeniu de politică internă, iar parlamentul nu va avea prea mult de lucru. Acesta este şi unul din motivele pentru care Theresa May a anunţat că nu va există un Discurs al Reginei anul viitor, adică actuală sesiune parlamentară va dura doi ani, nu unul (este prerogativul Coroanei să decidă acest lucru, iar Coroana e reprezentată de executiv). Celălalt motiv este că Discursul Reginei este prin convenţie supus unui vot în parlament cu valoare de moţiune de cenzură – adică, dacă guvernul nu poate trece Discursul prin Camera Comunelor, trebuie să-şi dea demisia. Prin prelungirea sesiunii parlamentare şi evitarea unui Discurs la anul, Theresa May evita, practic, o moţiune de cenzură.

...Dar paralizia guvernului s-ar putea să conteze mai puţin decât se crede

Mulţi comentatori s-au grăbit să opineze că rezultatul alegerilor – un guvern slab, care nu poate mişca în front (prea mult) – este ceva dezastruos pentru întreaga Britanie, nu doar pentru Conservatori. Dar de fapt nu există nici o relaţie demonstrată de cauzalitate între calitatea şi stabilitatea politicii interne, şi performanţa – în special economică – a ţării.  

Chiar România este unul dintre cele mai bune exemple recente în acest sens: cu toată „agitaţia” din politica românească a ultimilor ani – proteste de stradă, coabitări controversate, guverne dărâmate, schimbate, auto-distruse, scandaluri imense, corupţie, anticorupţie etc. – România a avut o creştere economică neîntreruptă, şi una dintre cele mai mari din Europa (recent atingând aproape proporţii chinezeşti). Turcia, cu tot ce se întâmplă acolo şi alături în Siria, înregistrează de asemenea un boom economic. Italia anilor ’50-‘60 a avut o dezvoltare economică uluitoare, deşi guvernele se schimbau şi la câteva luni. Etc.

Ideea este că activitatea economică (în economiile de piaţă) are puţin de-a face cu gradul de activitate executivă sau cu stabilitatea guvernului, în sine, dacă lucruri precum legislaţia, sistemul juridic sau regimul de taxe şi impozite sunt cât de cât stabile, funcţionale şi competitive.

Guvernul cel mai bun este guvernul care nu-ţi pune piedici şi nu-ţi stă în cale.

Un guvern activ în sensul prost al cuvântului poate într-adevăr să strice lucrurile şi să afecteze economia. Dar un guvern inactiv poate să fie de fapt o veste bună pentru economie. Până la urmă, aşa cum multor economişti liberali le place să spună, guvernul cel mai bun este guvernul care nu-ţi pune piedici şi nu-ţi stă în cale.

La fel şi cu guvernul Theresa May 2: faptul că nu poate face mare lucru, şi că acum va trebui să preia din ce în ce mai multe idei ale Opoziţiei, poate să fie de ajutor din punct de vedere politic şi nu înseamnă neapărat un dezastru economic. De exemplu, guvernul deja dă semne că va revizui plafonul creşterilor salariale din sectorul bugetar – care a fost ţintuit de politicile de austeritate din ultimii ani – exact aşa cum cer Laburiştii şi alţii. Nu este ceva ce un guvern Conservator majoritar ar fi făcut, dar un guvern minoritar trebuie să se încline realităţii politice. Însă, făcând aceasta, îi lasă pe Laburişti fără una din liniile de atac cele mai puternice la adresa guvernului.

În plus, la alegerile viitoare, Conservatorii vor putea da vina pentru lucrurile care nu merg bine pe Laburişti – pentru că i-au forţat să ia aceste măsuri – dar vor putea să prezinte tot ce merge bine ca pe un merit Conservator. Aşadar, există o oarecare binecuvântare ascunsă în situaţia de a nu avea majoritate în parlament.

Şi desigur, Brexit-ul...

Un alt set de concluzii şi aşteptări exprimate „la cald”, imediat după alegerile de pe 8 iunie, a fost că acest rezultat-surpriză va avea un efect radical asupra abordării guvernului în problema Brexit – în sensul că „hard Brexit” devine imposibil, şi că „soft Brexit” e aproape inevitabil. Ba chiar personaje precum Donald Tusk sau Emmanuel Macron au sugerat, public, că încă mai există posibilitatea unui fel de „anulare” a Brexit-ului; „uşa rămâne mereu deschisă” (pentru reîntoarcerea UK în UE), a spus preşedintele francez.

Însă, o dată trecute impresiile post-electorale, realitatea cu care rămânem este că politica guvernului britanic pe Brexit, anunţată de Theresa May în discursul de la Lancaster House – cuprinzând în special ieşirea din piaţa comună şi din uniunea vamală UE – încă nu s-a schimbat, ba chiar s-a re-afirmat. Între timp, până şi Cancelarul (ministrul de finanţe) Philip Hammond, care acum este cel mai puternic reprezentat al Remain-erilor în Cabinet, a acceptat public că ţinta guvernului rămâne ieşirea din ambele structuri amintite mai sus. Diferenţa este că Hammond doreşte o „etapă intermediară”, care să menţină UK în piaţa comună şi în uniunea vamală „pentru un timp” chiar şi după exit-ul formal al UK din UE în martie 2019.

Nu există un consens asupra a ce înseamnă „soft” şi „hard” Brexit, dar în general cei care promovează „soft Brexit” doresc rămânerea UK în piaţă comună precum şi în uniunea vamală, iar ceilalţi vor ieşirea din amândouă. Brexit e o chestiune complexă, dar subiectul pieţei comune şi al uniunii vamale este partea esenţială pentru că de cum se tranşează aceasta va depinde în mare măsură ce se întâmplă cu problema libertăţii de mişcare, cu jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie în UK, şi cu abilitatea Marii Britanii de a negocia noi acorduri de liber-schimb cu alte pieţe din lume. Iar aceste trei din urmă probleme au fost resorturile fundamentale ale campaniei pentru Brexit.

Rămânerea în piaţă comună, într-un fel sau altul, vine cu preţul acceptării de către UK al aceluiaşi regim al libertăţii de mişcare dinspre UE către UK care există în prezent (sau ceva similar, dacă se poate negocia o soluţie cu UE); precum şi cu preţul acceptării jurisdicţiei CEJ în UK. Aşa cum zic susţinătorii Brexit-ului, atât timp cât eşti în piaţa comună nu poţi să-ţi controlezi graniţele – în sensul că oricine din UE vrea să vină în UK poate să facă acest lucru fără că statul britanic să poată interveni în mod legal. Adică, imigraţie necontrolată. De aceea – în această logică – pentru a controla imigraţia, şi pentru a restabili supremaţia legii britanice în Marea Britanie, trebuie să ieşi din piaţa comună.

Legat de uniunea vamală europeană, motivul suporterilor Brexit pentru a o părăsi este că atât timp cât eşti în interiorul ei nu poţi negocia acorduri bilaterale de liber-schimb cu alte ţări. Iar argumentul economic fundamental al campaniei pentru Brexit a fost că UK ar avea mai mult de câştigat, pe termen lung, dacă îşi recăpăta libertatea de a negocia deal-uri comerciale bilaterale cu ţări ca India, China etc. În prezent, relaţiile comerciale ale membrilor UE (inclusiv UK) cu aceste ţări terţe sunt guvernate ori de un acord de liber-schimb negociat la nivel UE (cum e cel recent, cu Canada), ori de regulile Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) – adică situaţia în care s-ar găsi UK dacă iese din piaţa comună fără un deal cu UE. De exemplu SUA vinde mărfuri şi servicii în UE (şi invers) pe baza regulilor OMC; dacă acordul TTIP ar fi fost (sau ar fi) finalizat, atunci acesta ar lua locul regulilor OMC. Din punct de vedere britanic, problema cu acorduri de liber-schimb negociate la nivelul întregii UE, este că aceste acorduri evident nu sunt optimizate pentru nevoile unei economii mari şi complexe precum cea a UK, deoarece trebuie să ţină cont de nevoile şi priorităţile specifice ale diverselor altor ţări din UE – un exemplu clasic este în agricultură sectorul uleiului de măsline, care e vital pentru Grecia. Însă o dată ieşită din UE şi din uniunea vamală, UK va putea să renegocieze acorduri mult mai favorabile – asta e ideea, cel puţin.

Revenind la „soft” şi „hard” Brexit, ideea că varianta „hard” – cum ziceam, ieşirea şi din piaţă comună, şi din uniunea vamală – era cumva o invenţie malefică a unor extremişti Conservatori, a fost întotdeauna exagerată. Hard Brexit – Theresa May preferă să vorbească despre „clean” Brexit în loc de „hard”, dar e vorba cam de acelaşi lucru – este pur şi simplu Brexit, adică transpunerea în termeni politici a rezultatului referendumului, nici mai mult nici mai puţin. Strict vorbind, varianta soft este cea care deviază de la ce au votat oamenii – fie că eşti sau nu de acord cu rezultatul din iunie anul trecut.

Iar în alegerile recente, şi partidul Laburist a avut foarte clar în programul electoral „terminarea libertăţii de mişcare” (care, din nou, înseamnă ieşirea din piaţă comună). Dacă ieşi din piaţă comună, ai nevoie de libertatea de a negocia acorduri comerciale bilaterale, pentru a compensa această ieşire – adică ai nevoie să ieşi din uniunea vamală. Una o implică pe cealaltă.

Interesant este că votul din parlament din această seară (joi), pe Discursul Reginei, arată foarte clar că există acum o majoritate chiar şi printre parlamentari, din toate partidele, pentru ieşirea din piaţa comună. Un parlamentar Laburist a propus un amendament care spunea că Parlamentul susţine rămânerea în piaţa comună. Jeremy Corbyn a cerut parlamentarilor Laburşti să nu voteze acest amendament, dar 50 dintre ei s-au „răzvrătit”. Chiar şi aşa, amendamentul a picat în final la o diferenţă de 221 de voturi.

Bătălia pentru forma Brexit-ului abia a început cu adevărat.

Aşadar discuţia „hard vs soft” este într-o oarecare măsură depăşită de realitatea politică. Întrebarea reală nu mai este dacă UK va ieşi din piaţă comună sau dacă se va „restabili controlul” asupra politicii de imigraţie – aceste lucruri sunt foarte greu de oprit acum în totalitate. Ci întrebarea reală (în două părţi) este: a) ce formulă de acces la piaţa comună va păstra Marea Britanie, în final; b) dacă va exista un deal intermediar care să asigure o „tranziţie” spre acea nouă formulă de acces.

Pentru a avea un „acces” bun la piaţă comună (adică ceva apropiat de beneficiile avute în prezent ca membru UE), UK va trebui să negocieze trei mari lucruri: 1) un preţ, care ar putea lua forma continuării unei părţi a contribuţiilor la bugetul UE pe care UK le face şi acum, şi care ar putea fi suplimentat de „notă de plată” deja vehiculată de UE (dar în nici un caz la nivelul cerut de Brussels); 2) un compromis asupra libertăţii de mişcare, care să permită măcar un grad de control asupra volumului de imigraţie dinspre UE; aici se vehiculează diverse idei, cum ar fi un fel de paşaport de muncă acordat automat, etc; 3) o excepţie – chiar dacă nu completă – de la jurisdicţia CEJ care în mod normal merge mână în mână cu libertatea de mişcare a cetăţenilor UE.

O rezolvare pentru ultima chestiune ar putea rezulta dintr-o idee cuprinsă în oferta făcută recent de Theresa May la Consiliul European: crearea unei noi curţi de justiţie mixtă UK-UE, special dedicată protejării drepturilor cetăţenilor UE aflaţi încă în UK în martie 2019. Ideea ar putea fi aplicată, apoi, şi cetăţenilor UE care ar vrea să vină la muncă în UK după ieşirea din Uniunea Europeană.  

În orice caz, bătălia pentru forma Brexit-ului abia a început cu adevărat. Probabil lucrul cel mai clar în legătură cu aceasta, deocamdată, este că Brexit se va întâmpla. Cum vor arată atât UK şi UE la finalul acestui proces, nimeni nu are nici o idee. Ce ştim este că există o singură abordare posibilă: pas cu pas, desigur.