România, înspre furtuna perfectă

0
Publicat:

Se spune că ignoranța aduce fericire, pentru că nu te poți frământa de grija a ceea ce nu știi. Dacă este așa, atunci guvernul român lucrează din greu la fericirea națiunii: problemele și riscurile enorme care se acumulează la orizont pentru această țară sunt evitate aproape complet în discursul oficial. 

Nori de furtună FOTO arhivă
Nori de furtună FOTO arhivă

Despre perspectivele României, numai „de bine”, conform celor de la putere. Auzim de investiții record, politici industriale, creșteri de pensii, securitate asigurată, performanță energetică, posturi „influente” în Comisia Europeană. Ni se repetă mereu ce mult a progresat țara în ultimul deceniu: vezi economia, Dacia, IT-ul, tot felul de realizări. Nu avem decât să o ținem pe același drum „stabil”, spre succes.

Realitatea este, însă, complet diferită. Chiar brutal. Putregaiul intern, care a măcinat capacitatea și finanțele statului la adăpostul „creșterii economice” pe consum și datorie, va trebui să dea față cu o serie de șocuri externe violente în următorii ani. Din estul Europei în Africa, și din Orientul Mijlociu în Pacificul de Vest, lumea ori arde deja, ori este în prag de incendiu. 

În cel mai bun caz, tensiunile geopolitice care s-au acumulat în sistemul internațional urmează să declanșeze „doar” crize economice profunde, pe fondul competiției tehnologice și al riscului politic, a restrângerii comerțului liber global și a politicilor intervenționiste și protecționiste. Aceasta este o problemă aproape garantată, chiar în lipsa apariției unor noi conflicte armate majore. Modelele economice ale unor țări mari, ca Germania sau Marea Britanie, se confruntă cu probleme uriașe.

Trăim apusul globalizării, un colosal ciclu istoric de dezvoltare și prosperitate economică mondială, susținut în principal de puterea americană. Cu toate excesele și eșecurile sale, globalizarea de după Războiul Rece a făcut posibilă ascendența financiară și tehnologică completă a Vestului. Pe asta s-a bazat epoca de aur a proiectului European (aproximativ, perioada Blair-Merkel) și asta a fost, implicit, și șansa post-comunistă a României: aceea de a prinde „trenul” UE la momentul cel mai potrivit. Dar această poveste fericită are și un revers, care începe acum să se simtă când datele fundamentale, structurale, ale sistemului global sunt în schimbare accelerată. Istoria nu va mai fi de partea noastră mult timp.

României deja i-au trecut două gloanțe pe la ureche, în ultimii ani – două crize care ar fi putut fi zdrobitoare pentru țara noastră, dar care au fost ținute în șah exclusiv datorită sprijinului extern. Prima a fost Covid-19, care a fost suportabilă medical și economic doar pentru că România e membru UE, de unde a primit vaccinuri, alocări PNRR și acoperire financiară pentru împrumuturi masive. 

A doua criză a fost declanșarea, la granița României, a celui mai mare război din Europa de după 1945. Nu este greu de văzut cum, dacă n-ar fi fost membru NATO, România ar fi putut fi atrasă în această tragedie, având în vedere geografia conflictului și vulnerabilitățile din zonă – din R. Moldova la Marea Neagră. Fără discuție, Rusia ar fi presat militar România mult mai mult în lipsa garanțiilor și trupelor NATO dislocate aici, inclusiv în ceea ce privește tranzitul de materiale de război către Ucraina (dacă s-ar mai fi încercat). Ne-apartenența la NATO în acest moment critic ar fi avut consecințe incalculabile pentru România. 

Aceste două șocuri potențial-fatale, succesive, sunt un avertisment că lumea pe care o știam este din ce în ce mai fragilă. Asta ar trebui să ne dea de gândit în legătură cu capacitatea Statului român de a face față altor situații-limită în anii ce vin, când poate nu vom fi la fel de norocoși în a beneficia de sprijin extern la fel de puternic întrucât și partenerii noștri s-ar putea vedea din ce în ce mai slăbiți și presați de evenimentele globale. 

Un astfel de context poate lua naștere în cazul cel mai rău, în care tensiunile geopolitice nu se vor traduce doar în crize economice, ci vor escalada în conflicte armate deschise, dincolo de cel ruso-ucrainean. Aceasta nu mai este deloc o probabilitate pur teoretică, îndepărtată, ci una din ce în ce mai apropiată pe măsură ce raporturile de putere se schimbă la nivel global. Axa Eurasiatică, centrată pe China, Rusia, Iran și Coreea de Nord, este în proces de întărire și extindere, nu de declin. 

Confruntarea din ce în ce mai dură cu Vestul va testa și țara noastră: dacă nu militar direct, atunci cel puțin în zone strategice precum lanțurile de aprovizionare (vitale, pentru o economie de consum ca a noastră) sau prețul energiei. 

Cu o lume în schimbare – spre mai rău – și un Stat corupt, incompetent și disfuncțional, România se îndreaptă spre o furtună perfectă. Poziția financiară a țării este iresponsabilă, cu un deficit gigantic, o datorie națională galopantă, și cea mai mare inflație din UE. Cel mai șocant este nivelul derizoriu de accesare a fondurilor europene pe perioada în curs – zero la cele de coeziune și sub 20% din PNRR – care frizează trădarea în condițiile în care acești bani (aproape 60 miliarde de euro în total) erau esențiali pentru refacerea economiei dar vor fi acum pierduți pentru totdeauna după 2026-27. 

Despre capacitatea militară a României în raport cu amenințările existente nici nu are rost să discutăm aici. Este un subiect mult prea vast și dramatic, atât la nivel de înzestrare, cât și de industrie de apărare, care este ținut sub tăcere tocmai pentru că e atât de grav și pentru că ne putem prevala de argumentul garanțiilor NATO. Dar lucrurile sunt mai complicate și ar merită o analiză separată. 

Aceste disfuncții și eșecuri de proporții se găsesc replicate în aproape toate domeniile. Sunt rezultatul a decenii de investiții minime sau absente și, mai ales, rezultatul corupției și politizării extreme a aparatului de Stat românesc. În toți acești ani, aceste crime veritabile – față de interesul național, cel puțin – au putut fi acoperite prin diverse artificii contabile, amânări și îmbrobodeli, intern și extern. 

Într-un context internațional favorabil, și într-o perioadă de oarecare grație ca nou-venit membru NATO și UE, România ultimelor două mandate prezidențiale s-a strecurat cumva, în stil autohton, printre exigențele, verificările și indicatorii de performanță la care s-a angajat. Dar ne-am furat singuri căciula. Acum, vremea geopolitică se schimbă drastic – iar România este mai expusă ca oricând șocurilor externe. 

Gabriel Elefteriu este director adjunct la Consiliul pentru Geostrategie din Londra. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite