Uitarea, răzbunarea, iertarea

Trebuie să uităm? Să uităm crimele, nenorocirile, suferinţele, tristeţile, doliul, despărţirile, denunţurile, disperarea impuse popoarelor de regimuri criminale? Şi să facem ca şi cum n-ar fi fost, să ridicăm din umeri în faţa rămăşiţelor de vieţi distruse, în faţa insultării inteligenţei şi demnităţii fiecăruia... Să întoarcem pagină, fără reacţie?

„Nu, bineînţeles !” a exclamat Varujan Vosganian într-o dezbatere dură la ultimul Salon de Carte de la Paris. Ministrul liberal al economiei, care îşi prezenta ultima carte, a fost „pus pe jar” de către compatrioţii săi care îi reprosau că îi legitimeză pe moştenitorii comunismului prin prezenţa sa în sânul guvernului român actual.

„Nu! Uitarea nu este o soluţie, ar însemna să fugi, să te refugiezi în secrete distructive pentru tine însuţi, în sfârsit într-o indiferenţă  insultantă pentru victime”, s-a aprins el, evocând genocidul ale cărui stigmate le poartă încă Armenia, ţara sa de origine, un secol mai târziu.

„În faţa unui trecut atât de greu că al nostru, nu avem încotro. Demersul nu poate fi decât voluntar. Răzbunarea... este exclusă, deoarece te coboară la nivelul torţionarilor, sau iertarea”.

Cât de creştină ar fi, România nu aplică neapărat întinderea celuilalt obraz către cel care o ofensează.

Această pledoarie strălucită a provocat oarece agitaţie în sală. Cât de creştină ar fi, România nu aplică neapărat întinderea celuilalt obraz către cel care o ofensează. Această iertare trebuie cerută de cel care a păcătuit. Ar trebui ca acest păcătos să-şi recunosaca greşelile şi să nu le mai repete cu aroganţa, să nu mai profite. În franceză se spune „păcatul mărturisit este pe jumătate iertat”.

Această problemă a iertării nu este nici contemporană, nici românească. Memoria omenirii este plină de poveştile atrocităţilor pe care oamenii le-au făcut semenilor lor. Şi, din nefericire, istoria este o repetare eternă. De ce călăii, tiranii de ieri s-ar îngrijora, dacă sunt siguri că nu vor fi pedepsiţi? Întotdeauna se va găsi o ţară îngăduitoare care să-i primească, un paradis fiscal care să pună la adăpost averea adunată pe spatele cetăţenilor de către conducătorii corupţi! Adesea, ei vor putea chiar să se recicleze, ca şi banii murdari, în propria lor ţară, plătindu-şi complicii.

„Noi am creat zeci de comisii de la Revoluţie încoace, ca să facă menajul”, s-a apărat ministrul, provocând scepticismul general al compatriotilor săi. Acest literat fin a uitat celebra formulă a lui Clemenceau, pe când era preşedintele Consiliului : „Când vreau să îngrop o problemă, creez o comisie”.

Memoria, după Varujan Vosganian, pare un pic prea selectivă. Iertarea în grabă este prea uşoară. Nu seamănă de fapt cu uitarea? Şi atunci, din moment ce nu se pune problema răzbunării, ce le rămâne celor care au suferit...  dacă nu dispreţul?