Ucraina între UE, SUA şi Rusia

Se aşteaptă ca Ucraina să semneze acordul de aderare la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. După toate probabilităţile, acest lucru se va întâmpla în timpul cel mai apropiat.

Asta în ciuda protestelor în masă din centrul Kievului, care ţin deja de mai mult de două săptămâni şi care au adunat în ultimele două duminici câteva sute de mii de manifestanţi din toată Ucraina. Oamenii au venit nu numai din vestul ţării, unde identitatea naţională este mai puternică, dar şi din Est, cursul european al Ucrainei fiind susţinut şi de comunitatea tătarilor din Crimeea.

În comparaţie cu „revoluţia oranj“ din 2005, protestelor de anul acesta le lipseşte un lider carismatic. Cu atât mai impresionant însă este numărul susţinătorilor semnării Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană. De asemenea, faptul că doi dintre cei mai bogaţi ucraineni, Rinat Ahmetov şi Victor Pinciuk, şi-au declarat recent suportul faţă de protestatari anticipează evoluţii interesante în relaţia dintre putere şi oamenii de afaceri.

Occidentul - atât UE, cât şi SUA - este în dilemă. Pe de o parte, nu poate susţine protestatarii din Piaţa Independenţei din capitala Ucrainei, iar pe de altă parte, nu vrea să fie învinuit de amestec în treburile interne ale Ucrainei. Mai ales că Rusia foloseşte orice ocazie pentru a „demasca“ rolul „nefast“ al Vestului în declanşarea manifestaţiilor publice din Kiev. Televiziunile de stat ruseşti încearcă să compromită protestul ucrainenilor, acreditând ideea că e vorba de participanţi cu vederi naţionaliste (sau chiar fasciste), minimalizând numărul participanţilor într-un hal în care nu-şi permit nici oamenii lui Ianukovici.

Preşedintele ucrainean Viktor Ianukovici, la rândul său, încearcă o acrobaţie între Rusia şi Occident. Putin a ameninţat Ucraina cu blocarea tuturor importurilor dacă va semna Acordul de Asociere cu UE. Deja economia ucraineană a pierdut 16 miliarde de euro din cauza restricţionării comerţului cu Rusia, sumă pe care ruşii sunt de acord să o compenseze în timpul apropiat sub formă de împrumut în condiţii favorabile.

Între timp, Ianukovici a redus suma cerută de la UE în schimbul semnării Acordului de Asociere - de la 160 de miliarde de euro, cât invoca la Vilnius, la „doar“ 20 de miliarde. Comisia Europeană a respins aceste „condiţii“, din două motive: semnarea acordului cu UE va aduce beneficii Ucrainei pe termen mediu şi lung şi nu este admis niciun fel de şantaj din partea conducerii actuale a statului ucrainean. Asta, probabil, pentru a combate şi o idee larg răspândită, mai ales printre politicienii şi intelectualii de stânga, potrivit căreia UE are nevoie disperată de piaţa ucraineană pentru a depăşi definitiv criza economică în care se mai află. Mesajul Bruxelles-ului este însă cât se poate de clar: mai mult voi aveţi nevoie de noi – suntem cea mai mare piaţă din lume – decât noi de voi.

Statele Unite joacă însă mai ambiguu decât partenerii europeni. Americanii au nevoie de Ucraina pentru a o încadra în NATO, nu atât din motive de securitate, cât mai mult din cauza unei datorii morale pe care o au faţă de ucraineni din perioada „războiului rece“, dar şi a unei revanşe istorice faţă de Rusia. Washingtonul este însă foarte atent, dacă nu timid, în promovarea acestei idei. În 2005, când economia americană nu avea problemele de astăzi şi la conducere erau republicanii, SUA au ezitat să ajute Ucraina cu investiţii majore pentru a contribui la reducerea dependenţei acesteia faţă de Rusia. Astăzi, în 2013, nu pot să-i ajute pe ucraineni din motive obiective: criza economică abia depăşită, deficitul bugetar exorbitant, dar şi nevoia păstrării unor relaţii bune cu Putin, a cărui concurs este strict necesar pentru gestionarea a două dintre cele mai complicate dosare internaţionale la ora actuală: cel sirian şi cel iranian.