Trei capcane pentru creşterea economică

Se înmulţeşte numărul celor care îşi dau seama că revenirea la rate de creştere economică a PIB-ului de peste 5% în ţările nou intrate în UE este foarte greu de realizat. Mai ales că ar fi vorba de creştere economică durabilă, care să nu creeze tensiuni mari prin apariţia de dezechilibre interne şi externe dificil de gestionat.

Unii folosesc titluri bombastice pentru a atrage atenţia asupra provocării majore. Alţii, transmit mesaje mai analitic. Una peste alta, o constatare se impune: credinţa ca modelul de creştere din deceniul trecut a fost optim este în discuţie. Cel puţin pentru faptul că a creat vulnerabilităţi majore prin dependenţa excesivă de banci straine si capital de import. Exista doua maniere de a judeca modelul de crestere. Unii, desi recunosc probleme în prezent, considera că modelul a asigurat convergenţa substanţială şi ca atare a fost de succes.

Se notează totodată că el corespunde preceptelor tradiţionale de manual cu „downhill capital flows” (capital ce vine de unde este relativ abundent); este ce susţine şi un studiu recent al Băncii Mondiale, pe care l-am mai evocat (Indermit Gill şi Martin Raise, „Restoring the luster of the European economic model”, 2012).  Un articol  cu aceeaşi temă, „Poate deveni România o naţiune bogată?” are Birgit Niessner în ZF în 16 aprilie 2013.

Analiza ei este în largă măsură în consonanţă cu mesajul studiului Bancii Mondiale, care remarca convergenţa din ultimul deceniu între NMSs şi ţări bogate din UE. Astfel, pentru România, venitul mediu/loc a trecut de la 23%, la 42% din media UE în deceniul trecut. Cifra a dat înapoi din 2009, dar progresul ia ochiul. Însă, una este să constaţi o creştere a coeficientului menţionat (calculat la paritatea puterii de cumpărare) în perioada respectivă şi altceva să judeci natura modelului de creştere (ca ar fi fost optim). Întrucât, deşi importul de capital era necesar în condiţiile în care rata de economisire internă era relativ scăzută şi când era nevoie acută de transfer de know-how (care se face prin bunuri de capital ce încorporează tehnologii înalte şi prin expertiza managerială ce trebuie plătită) nu este evident că modelul practicat nu avea alternativă mai bună. Aici se face greşeala, în opinia mea, de a nu distinge între rezultate pe o perioadă de timp şi trăsături structurale ale unui model dre creştere ce creeză vulnerabilităţi –inclusiv în lumina istoriei economice moderne.

Unde mă întâlnesc cu Birgit Niessner&Co este în constatarea că ce a fost, a fost; că situaţia s-a modificat, că nu este suficient să te bizui pe costuri inferioare ale forţei de muncă  -- costul orar al muncii îin România este de cca 15% din media UE în timp ce productivitatea muncii ar fi de cca 38%. Deoarece competitivitatea unei ţări depinde de infrastructură, de eficienţa combinării tuturor factorilor de producţie. Iar aici avem un deficit mare, deşi unele progrese au avut loc. Nu împărtăşesc teza că modelul practicat a fost optim. Dar este de salutat faptul că se susţine nevoia regândirii modelui de creştere economică..

În opinia mea, sunt trei mari capcane pentru creşterea economică în anii ce vin.

Prima este legată de ceea ce se profilează drept cvasi-stagnare economică în zona euro, în cea mai mare parte din UE, pentru o perioadă substanţială de timp (ce are la origine şi procesul de dezintermediere financiară şi slabă propulsie internă). Creditarea va fi mai firavă şi mai scumpă. Deficitul de creştere în UE va afecta în mod inerent exporturile noastre, deşi ponderea României în schimburile din interiorul Uniunii este mică, ceea ce ar atenua din impact. Oricum, aici gasim un motiv esenţial pentru a practica o diplomaţie economică agresivă, pentru a diversifica relaţii economice cu ţări din afara UE.

O a doua capcană este legată de ceea ce în literatura de specialitate este numită „middle level income trap” (capcana venitului mediu/loc). Aceasta ar fi situaţia unor economii iîn care capitalul uman şi cel fizic nu este suficient de performant pentru a concura cu cel din ţările avansate, în pofida unor costuri ale muncii mai mici. În acelaşi timp, ele suportă o competiţie acerbă din partea unor economii care vin puternic din urmă prin asimilarea intensă de tehnologii avansate şi care beneficiză de costuri ale forţei de  muncă ce le creează avantaje competitive.

Ce realizează ţări din Asia, mai ales şi unele din America Latină are de ce sa producă îngrijorări celor mai multe ţări din Europa centrală şi de răsărit. Ai zice că dacă piaţa unică din UE funcţionează bine şi remunerarea factorilor de producţie s-ar egaliza (în termeni relativi), nu ar trebui să existe griji. Deoarece ce ar conta în ultimă instanţă, ar fi balanţa externă a UE (a zonei euro) în anasmblu faţă de restul lumii şi continuarea convergenţei economice în UE.

Dar această viziune este una irealistă, dovedită şi de criza zonei euro, de fracturi între grururi de ţări. Chiar piaţa unică se confruntă cu imperfecţiuni şi eşecuri (market failures), ce se concretizează în asimetrii flagrante. Această capcană se poate simţi (opera) şi la 9 000 USDv enit mediu/loc, şi la 12 000 USD sau la 14 000 USD. Pragurile, în opinia mea, sunt arbitrare mai ales când distribuţia avantajelor comparative se modifică atât de repede în spaţiul global. Cei ce recomandă mai multă inovaţie în NMSs, care să le faca competitive în concurenţa globală au dreptate; adică economiile lor să capete mai mult drive antrprenorial, să fie mai “„chumpeteriene”  aş adăuga eu. Dar este simplu de zis aşa ceva şi mult mai greu de realizat.

Procesul inovării economice, al producţiei de tradables care să creasca calitativ în mod sistemtiac, deci nu simplu la remorca economiilor avansate din UE, reclamă politici publice, inclusiv politici industriale şi bugetare (fiscale), care să privilegieze sectoare cu potenţial de creştere, politici de curs de schimb care să stimuleze producţia de tradables prin netolerarea aprecierii reale a monedei locale, un proces de educaţie competitiv, existenţa unor grupuri industriale autohtone puternice – care să genereze inovaţie. Cei care afirmă că politicile publice nu au un rol în alocarea resurselor nu înţeleg ca după o asemenea logică Coreea de Sud şi alte ţări din Asia ar fi produs şi exportat, în principal, pantofi de tenis, creioane şi orez şi acum.... (nota bene: investiţiile Renault şi Ford iîn România nu au pornit de la zero, ci au valorificat priceperea capitalului uman existent în acest domeniu la noi – este o morală aici!).

În fine, o a treia capcană, ar fi incapacitatea de a mări rata economisirii interne, de a mobiliza resurse (rezerve) interne. Nu există succes economic (la nivelul unei ţări) pe plan mondial care să nu fi avut la bază eforturi interne orientate strategic, inclusiv temeiul economisirii interne. Într-o lume în care importul de capital este mult îngreunat, economisirea internă are un rol important de jucat. România are de mobilizat resurse interne (ce sunt semnificative, daca ne gândim la ineficienţă, risipă), are de mărit rata de economisire internă, are de crescut puternic absorbţia de fonduri europene. Dar toate aceste deziderate trebuie să se încadreze într-o nouă abordare, într-un alt model de creştere economică. Import de capital este necesar ca şi de know-how şi trebuie să reuşim să atragem investiţii majore  Dar trebuie să fim mai stăpâni pe politicile ce ghidează economia. Aceasta este o lecţie a crizei actuale.

Fie România în UE, încă se poate face diferenţa între a fi un hinterland, la remorca economiilor care au vigoare (daca vor avea şi în viitor...) şi o economie emergentă care are şi forţe motrice interne, care poate mobiliza şi folosi resurse pe baza unei strategii ce stabileşte ţinte şi care reuşeste să dezvolte avantaje competitive în mod constant. Este sensul unui alt text în care spuneam că dezvoltarea economică înseamnă să foloseşti şi să învingi forţele pieţelor.