Traviata centenară

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Producţia lui Paul Curran pentru La traviata a împlinit 7 ani şi arată la fel de proaspătă ca în seara premierei
Producţia lui Paul Curran pentru La traviata a împlinit 7 ani şi arată la fel de proaspătă ca în seara premierei

Greu de crezut, dar producţia lui Paul Curran pentru La traviata a împlinit 7 ani în Octombrie şi arată la fel de proaspătă ca în seara premierei. Este singura punere în scenă din epoca lui Răzvan Dincă pe care ONB a păstrat-o în repertoriul curent.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Merită amintit că în 2015 Opera di Roma a vrut s-o închirieze, dar a renunţat, pentru ca Opera Philadelphia s-o ducă peste ocean şi s-o debuteze pe Lisette Oropesa (azi, una dintre cele mai în vogă soprane la nivel mondial) în rolul Violettei Valéry, în rochia aceea violet devenită celebră. Curios lucru, la Bucureşti, după spectacolele memorabile ale Aureliei Florian, nimeni nu s-a mai ridicat la nivelul premierei: sopranele ONB au făcut figură de starlete, iar singura invitată mai de anvergură, Sumi Jo, a lăsat impresii împărţite.

image

Cristina Păsăroiu

Excepţia de la această regulă mai degrabă tristă se numeşte Cristina Păsăroiu, care a debutat în această producţie în 2015. Iniţial, soprana fusese anunţată pentru Noiembrie, apoi a dispărut din calendar, iar o lună mai târziu erau anunţate două spectacole cu Adela Zaharia în rolul titular. Dar şi câştigătoarea Operalia a dispărut, mai întâi dintr-un spectacol, apoi din ambele. A fost un moment de iritare, pentru că preţurile biletelor au rămas cele premium (400 RON pentru o bună parte din stal) deşi distribuţia era strict locală, accesibilă înainte de pandemie la un sfert din preţurile actuale. Şi astfel, rechemată la Bucureşti, Cristina Păsăroiu a apărut pe 19 Decembrie, avându-l ca partener pe Ştefan Pop.

Un spectacol peste media obişnuită

Chiar şi în regim de repertoriu, cu o singură repetiţie generală, spectacolul de Duminică a fost foarte bun. Cristina Păsăroiu a avut nevoie de câteva minute pentru a-şi încălzi vocea, fiind abia audibilă în registrul grav, însă s-a dezlănţuit după Brindisi şi pot să afirm că rareori am auzit infernalele acute ale lui Sempre libera atacate cu o siguranţă atât de dezarmantă. Coloratura a avut aproximări, e drept, însă frazarea şi expresivitatea au compensat din plin, ba chiar soprana şi-a permis nişte inovaţii pe care probabil că mulţi cunoscători le-au gustat cu plăcere (Gioir). O voce cu un timbru întunecat, cântând destul de închis încât dicţia să nu fie întotdeauna foarte clară, însă amplă şi pline de resurse. Dacă la Festivalul Enescu a fost o revelaţie în Die Tote Stadt, Păsăroiu a demonstrat că nu a fost o întâmplare, pentru că Amami Alfredo a avut o amplitudine dramatică rareori întâlnită  în România. În fine, mi-a plăcut şi lectura scrisorii din ultimul act, pentru o dată foarte credibilă, iar Addio del passato a fost sensibilă şi delicată. O foarte bună performanţă, o mică istorie în sine.

Ştefan Pop e departe de a fi tenorul meu preferat. Însă, de data aceasta, sunt încântat să mă declar învins de prestaţia sa. Experienţa din teatrele de operă italiene e evidentă. O dicţie perfectă, o expresivitate încântătoare, o interpretare ireproşabilă ce lasă cu totul în urmă un timbru care şi-a pierdut din bogăţia de altădată, e drept din roluri mai lejere. S-a văzut că tenorul ştia ce cânta, cum se cântă acest rol, dincolo de partitura în sine. Frazarea lui Pop a fost atât de bună, încât momentele de bravură (cabaletta O mio rimorso) n-au fost decât confirmările unei seri foarte bune, nu momente izolate de captat atenţia publicului.

Veriga slabă a fost Adrian Mărcan: stentorian înainte de orice, duetul cu Violetta din actul al doilea a plictisit plenar, puţinele tentative de a nuanţa unul dintre cele mai frumoase roluri de bariton verdian eşuând imediat şi fiind înlocuite repede de declamaţii zgomotoase. În fine, comprimarii au fost inegali, de la un baron Douphol (Vasile Chişiu) caricatural, o Flora Bervoix (Sorana Negrea) provincială, până la un promiţător Grenvil (Filip Panait) şi obişnuitul Gaston, Andrei Lazăr, de bun nivel.

Această Traviata a mai adus o noutate. Pe teritoriul operei italiene, feuda dlui Soare, în fosă a apărut David Crescenzi. Dacă problemele cronice ale orchestrei n-au dispărut, am remarcat cu mare plăcere cum dirijorul italian a temperat repede, chiar în uvertură, flancul drept al zgomotoaselor alămuri şi a imprimat o fluenţă discursului orchestral ce părea imposibilă sub comanda dirijorilor casei.

În loc de încheiere

Ideea unui patinoar şi a unui târg de Crăciun pe esplanada Operei a părut bună pe hârtie. Dar cea a colindătorilor şi a boxelor instalate pe treptele clădirii, în nici un caz. Gardurile din plasă de Buzău au completat un tablou kitsch şi foarte inadecvat, în contrast izbitor cu importanţa premierei de Lohengrin sau a acestei La traviata.

Există un vânt al schimbării la ONB, e cert. Doar că pare să-şi schimbe mereu direcţia. Vom asista, în zilele următoare, la dispariţia lui Rareş Zaharia din echipa de conducere, un fapt curios, pentru că în spatele multora dintre numele importante invitate la ONB în stagiunea centenară (Gregory Kunde, Adela Zaharia, chiar şi Silviu Purcărete) se află în primul rând el. Tout Rien n’est pardonné când vine vorba de Aprilie 2016, dar asta nu înseamnă că nimic n-ar fi de apreciat.

În fine, criza financiară a ONB este greu de înţeles în afara unor explicaţii oficiale. La preţurile mari ale spectacolelor eveniment, box-office-ul unei seri cu 50% grad de umplere e aproape de 20.000 €, suficient pentru a plăti nu unul, ci chiar doi invitaţi de cel mai înalt nivel, iar soliştii români consacraţi pe scenele internaţionale oricum reduc substanţial din onorariul lor obişnuit atunci când cântă în România. Ceea ce face şi mai curioasă apariţia şi dispariţia unor nume din calendarul stagiunii. Vom vedea însă, în lunile următoare, cum va decurge această stagiune. Sper că nu în acelaşi fel cu stagiunea centenară a Filarmonicii din 2018, ce programase evenimente pe toată durata ei, dar a revenit la banalitate imediat după Crăciun.

Caseta tehnică

într-o duminică, 19 Decembrie, la Opera Naţională Bucureşti
Giuseppe Verdi: La traviata
Regia şi mişcarea scenică: Paul Curran; scenografia: Gary McCann; lighting design: Paul Hakenmueller
Cristina Păsăroiu (Violetta Valéry); Ştefan Pop (Alfredo Germont); Adrian Marcan (Giorgio Germont); Andrei Lazăr (Gaston); Sorana Negrea (Flora Bervoix); Zsuzsana Cerveni (Annina); Vasile Chişiu (Baronul Douphol); Daniel Filipescu (Marchizul D’Obigny); Filip Panait (Doctorul Grenvil); Constantin Negru (Giuseppe); Adrian Ionescu (Comisionarul; Servitorul)
Orchestra şi Corul Operei Naţionale Bucureşti
Maestru de cor: Daniel Jinga
Dirijor: David Crescenzi

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite