Trăiască Regele Cinema
0A fost o Gală de deschidere cu alfel de capete încoronate racord, cu personajele din pelicula serii: „Jeanne du Barry” cu Johnny Depp, care și-a onorat rolul, de Ludovic al XV-lea, dar și fanii, (spre disperarea gărzilor de corp) cu care a făcut selfie și a semnat nenumărate autografe, pe poza de la parfumul Sauvage, unde arăta mult mai seducător, decât cu părul strâns ridiche, în codiță.
Maiwen, ca regizoare și actriță, a ales o rochie sobră, neagră, din catifea, accesorizată (cum se zice mai nou) cu niște nasturi aparte, ca să nu mai stârnească și alte comentarii nedorite, după ce și-a distribuit fiul să-l întruchipeze pe Delfin, știind că firește nu vor lipsi nici comparațiile cu precedentele interpretări: legendara Martine Carol, Paola Negri din mutul lui Lubitsch, din 1919, sau muzicalul cu Lucille Ball, ori mai recent Asia Argento...
Aplauzele au fost nedrept de anemice. E mai puțin ridicol decât „Cei trei muschetari: D Artagnan”, 2023, cu va urma (?!) (apropo de istoricele franțuzești, de pe marile ecrane). Avem și un paj, negrion (le aparține apelativul) din Bengal și prințesele, care seamănă cu fetele mamelor vitrege din basme, și un narator, pentru publicul larg de pe Netflix.
Revenind la ceremonie, am avut-o și pe Regina en-titre printre vedetele din Hexagon, Catherine Deneuve, surpriza serii, care a recitat niște versuri extrem de tulburătoare ale unei poete ucrainence, (eclipsându-l pe Zelenski, care s-a ales doar cu întâlnirea de la Elysee, cu Macron) și cu moșteritoarea Chiara Mastroianni, care a intrat în scenă cântând tandru în italiană, (ca să nu-l uităm pe tatăl ei, fermecătorul fellinian : Marcello) și fiind martoră la întâlnirea cu Michael Douglas, (venit cu nevasta, altă Catherine... Zita-Jones, în voaluri roșii fluturate și foarte decoltate și cu fiica lor în dantelă, aproape albă) și el la a doua generație, după monstrul sacru strivitor Kirk, care și-a imortalizat și gropița din bărbie, pe Aleea Celebrităților de la Hollywood, dar pe care, până la urmă, fiul l-a întrecut, dând lovitura cu „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, unde nu și-a ținut promisiunea de familie și l-a ales pe Jack Nicholson ca protagonist, așa cum reiese și din foarte izbutitul documentar mărturie: „Michael Douglas, copilul minune”.
Suedezul Oslund a ținut un discurs scurt și la obiect, brici de inteligent, ironic și strălucit despre publicul din sălile de cinema, care e obligat să și gândească, să reflecteze, nu ca atunci când doar te uiți absent pe un telefon sau o tabletă . Să sperăm că pornind tot de la aceste repere să și aleagă premiile și să nu cadă pradă modelor trecătoare (încă mai nădăjduiesc) de political correctness!
Să nu uităm și de cele 4 ore și 12 minute cu „Un amour fou”, mai degrabă un chin nebun din dragoste, genial orchestrat de Jacques Rivette, din 1969, deși filmat în 1967, cu acum octogenarii Bulle Ogier și Jean- Pierre Kalfon și cu regizorul, cu noi, prin sala Debussy, sub formă de fantomă, căci credea cu tărie în paranormal.