„Tosca” in memoriam Eduard Tumagian
0Renumitul bariton s-a stins de puțină vreme și Opera Națională București s-a gândit să-i omagieze memoria, certificându-i astfel valoarea artei care a impresionat scenele mari mondiale și românești. În amintirea lui Eduard Tumagian, i-a dedicat recentul spectacol cu „Tosca” de Puccini, titlu în care rolul Scarpia îi fusese unul dintre cele de căpătâi, alături de Germont, Boccanegra, Iago, Macbeth, Nabucco, Rigoletto, Posa, Barnaba, Monforte, Francesco Foscari, Oneghin, Don Pizarro, Wolfram, Tonio și multe, multe altele.
Ca de obicei, la ceasul amintirilor, îmi autocitez rânduri așternute
și publicate în timp despre marele bariton: „Tumagian a fost un Scarpia dominat funciar de o ură feroce care l-a chinuit devorator, contorsionându-i chipul, trupul, chiar în momentele Te Deum-ului. În acordurile solemne, grandioase, în fața altarului, bigotului șef al poliției nu-i mai rămăsese decât expresia furiei. O compoziție actoricească greu de uitat. Admirabil (…) prin modul în care își conduce glasul velurat în conturarea unui personaj de duritatea lui Scarpia, Eduard Tumagian face minuni prin coloristica amănunțit gândită, prin simțul detaliului iscusit disecat. ”
Și încă, „Eduard Tumagian face parte din acea categorie de artiști pentru care muzica, stilul, vocalitatea, cuvântul, atitudinea scenică sunt un tot unitar, indestructibil. Mânuite inteligent, ele se îngemănează și produsul apare impecabil proiectat și pus în pagină. Pornind de la sonorități calde, catifelate, îmbrăcate în înveliș prețios cu tente arămite, glasul este condus precum un instrument maleabil, flexând fraza muzicală în care variațiile expresive și culorile își fac loc la tot pasul. Tumagian gândește milimetric partitura, relaționează cu textul, picură patina specific italiană. Nu este vorba exclusiv de o privire cerebrală, obiectivă, ci de o simbioză cu puternica sa simțire de artist. Unduiri și moliciuni, accent apăsat și pătrunzător, generozitate în expunere prin arce amplu dimensionate.”
Lui Eduard Tumagian – pictor de sunet cu penel de rezonanțe prețioase, pildă de muzicalitate, inteligență în cânt și rostire – amintire eternă!
Distribuție de rang internațional în „Tosca”
Prefațat la față de cortină de un scurt cuvânt al dr. Stephan Poen despre Eduard Tumagian, urmat de audiția ariei „Dio di Giuda” din „Nabucco” de Verdi interpretată de baritonul omagiat, moment ascultat de cei prezenți într-o tăcere sepulcrală întreruptă doar de aplauzele de la final, spectacolul puccinian a adus pe platou trei nume de importantă notorietate actuală, Iulia Isaev (Tosca), Ștefan Pop (Cavaradossi) și Ionuț Pascu (Scarpia).
A fost o seară a vocilor frumoase, a valorii interpretative, a entuziasmului de public care a mers până la solicitarea de repetare de către Ștefan Pop a ariei „E lucevan le stelle”, ceea ce s-a și obținut. O raritate pe prima scenă lirică a României.
Tenorul dezvoltă o carieră importantă internațională, care îl plimbă de la Opera Regală Covent Garden la Staatsoper Berlin, de la Bayerische Staatsoper München la Semperoper Dresda, Teatro di San Carlo Napoli, Staatsoper Viena... nu am spațiu să le înșiruiesc pe toate, pentru roluri îndeosebi din repertoriul italian în care îl recomandă timbralitatea specifică și priceperea de integrare în stil. Este ceea ce farmecă de la primele note, de la primele fraze și continuă cu derularea de desene melodice ample, nuanțate și acute spectaculoase.
O succintă trecere în revistă a parcursului arhetipalului rol al pictorului revoluționar, poate menționa aria „Recondita armonia”, energic expusă, în care poetica unui artist plastic îndrăgostit aflat în fața șevaletului se regăsește doar la finalul în diminuendo „... sei tu!”, venit din gândurile către Tosca. Apoi, fericita construcție a frazei ce a pornit de la Si bemol-ul acut de forță „Ah!... M'avvinci ne' tuoi lacci mia sirena...” și a sfârșit filat în pianissimo, ca și expresia de înamorat profund conferită adresărilor din duetul cu iubita lui divă. În actul al II-lea, intrarea dramatic - sfidătoare „Tal violenza” și tirada explozivă „Vittoria! Vittoria!...” ce debutează cu La diez-uri prelungi, ca apogeu calitativ al acutelor lui Ștefan Pop, precum și rostirile subsecvente aruncate din avânt lui Scarpia, au fost culminații remarcabile. Apropierea sfârșitului eroului, actul al III-lea, i-a adus tenorului cele mai bune momente de lirism în aria bisată și în duetul „O dolci mani” cu Tosca. Colorizări piangendo, tristețe, disperare, pasiune s-au zugrăvit prin sonorități pline, dar și prin mezzevoci sau subtile falsetti.
Soprana Iulia Isaev a cântat rolul titular din „Tosca” la Metropolitan Opera House din New York și înaltul nivel profesional la care artista a ajuns s-a demonstrat prin prestația bucureșteană. Unei timbralități luxoase, unei voci omogene pe ambitusul ce merge de la notele grave di petto, prin cele centrale bogate ca sonoritate până la acutele sigure (extremul Do natural impecabil, de forță, dramatic în actul secund), Iulia Isaev a adaugat țesăturii pucciniene talentul ei de fraseggiatrice ce conferă culori și sensuri de exprimare absolut conexate textului și intențiilor lui, stazelor personajului.
De la frazele incitante, ademenitoare din duetul cu Mario Cavaradossi, la disprețul arătat șefului poliției romane în primul act și adresările furibunde din confruntarea teribilă cu acesta în cel de-al doilea. După cascadele pline de furie „Muori!” etc., impresionantă și plină de sensuri lăuntrice a fost declamația „E avanti a lui tremava tutta Roma!”, rostită reținut, resemnat parcă, reflexiv. Mai înainte, aria „Vissi d'arte” avusese potențele fierbinți ale unei rugi și un final ce s-ar fi cerut mai adânc autografiat. În ultimul act, duetul cu Cavaradossi și scena finală au condus-o de la speranță la groază, cu încheiere tragică printr-un Si bemol imperial.
După remarcabila creație în rolul titular din „Oedipe” de Enescu, baritonul Ionuț Pascu a confirmat altitudinea maturității sale artistice prin interpretarea dată baronului Vitellio Scarpia. O maturitate forjată nu numai prin cântul în țară dar și prin prezențele regulate pe scene din Israel, Olanda, Germania, Coreea de Sud, Italia, Bulgaria ș. a.
Construcția complexului personaj a fost de o minuțiozitate rară, artistul nelăsând nicio replică, niciun cuvânt neîncărcat cu exprimări potrivite profilului caracterologic odios al eroului său. Vocea ce apare împlinită în privința coloristicii potrivite dramatismului rolului are prospețime, vitalitate, autoritate, sagacitatea răului funciar și rezonează penetrant și amplu în sală.
Mă gândesc doar la intrarea fulminantă din primul act „Un tal baccano in chiesa! Bel rispetto!”, la întâia zicere stentorială din cel secund „Tosca è un buon falco!”, la comenzile imperative și tăioase de peste tot, la prefăcătoria și chiar la pornirile instinctuale față de Floria Tosca. În adresarea „Basta, Roberti!” către torționarul lui Mario i-am simțit în glas chiar o ironie neagră. Cumplit! Și dacă Ionuț Pascu este un bariton care acordă greutate cântului fiecărei silabe, simțul teatralității nu-l părăsește și îl definește drept un deosebit cântăreț - actor. Publicul iubește implicarea scenică și nu se sfiește să aplaude chiar în momente nepotrivite, cum ar fi scena agoniei lui Scarpia.
În celelalte roluri au cântat Marius Boloș (Cesare Angelotti), Ion Dimieru (Sacristanul), Valentin Racoveanu (Spoletta), Dan Indricău (Sciarrone), Filip Panait (Temnicerul), Daniela Cârstea (Păstorul).
Muzical, spectacolul a funcționat bine sub bagheta lui Daniel Jinga, unele „bemoluri” venind, spre exemplu, dintr-un decalaj în prima scenă Sacristanul – Cavaradossi sau prin forța supralicitată a orchestrei în anumite momente, din fericire, fără a zdrobi soliștii sau corul. Și pentru că a venit vorba de corul aflat în seară fastă, mă întreb de ce, din nou, fluturașul electronic de sală nu menționează numele dirijorului acestui ansamblu. Am mai observat, am notat chiar de curând...
Se încarcă comentariile...
