Timp suspendat. Muriel Augry (Invitaţii ZFR)

„Dacă a scrie în recluziune, în izolare, e o formă de speranţă, gestul în sine presupune şi seninătate? Revenind la Bucureşti, unde trebuia să rămân în carantină într-o garsonieră din centru, am început să observ din balcon lenta rotire a orelor şi uimitoarea aţipire a capitalei.“

Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea. Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv. 

Sedentari în galop prin imensitatea reţelelor sociale, constrânşi la intimitate în faţa spaţiului public interzis, cum s-a redesenat raportul nostru cu sinele şi cu ceilalţi?

Invitaţii ZFR

Am deschis pe blogul francofon scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.

Invitatul săptămânii în proiectul Temps d’arrêt /Zoom France Roumanie este poeta Muriel Augry*.

Muriel Augry - Între patru cuvinte 

Perioada de izolare ne-a dat vieţile peste cap: ne-a măturat certitudinile, ne-a sporit angoasele şi, mai ales, ne-a aşternut în faţă un insolit no man's land temporal. Într-adevăr, timp de două sau trei luni interminabile, cât a durat în Europa, nu ne-am mai regăsit reperele. Luni semăna cu marţi, marţi era totuna cu miercuri şi nimic nu deosebea zilele săptămânii de cele din weekend. Zilele dar mai ales ceasurile se scurtau sau se lungeau, fără nicio noimă. Cu toate şansele ei de a fi un handicap, această confuzie purta însă în ea premisele unei bogăţii infinite. 

Pentru cel care şi-a făcut din scris o profesiune de credinţă, această perioadă s-a arătat a fi o nemaipomenită oportunitate.

Sunt oameni care se culcă târziu şi se scoală târziu, alţii se culcă devreme şi se scoală devreme. Aparţin fără îndoială primei categorii. Simt o plăcere fără nume să împing limitele nopţii, să mă pomenesc singură în faţa foii albe, în mijlocul unei locuinţe aţipite şi să degust un moment izbăvitor, departe de tumultul diurn. Timpul scrisului se putea impune în sfârşit în faţa timpului în sine. Nu mai era nevoie să asculte de niciun ceas, era disponibil, concret, la îndemână, aproape palpabil. Devenea carne din carnea personajelor mele. Combustibil, insufla viaţă poemelor mele. 

Puteam visa cu ochii deschişi, lăsând cale liberă emoţiilor, raţionamentelor, fără să-mi pese de corsetul orelor. Această recluziune forţată dilua timpul şi stimula creativitatea.

Având şansa de a fi trăit şi de a fi lucrat în mai multe ţări străine, pe ecranul imaginar al apartamentului meu parizian au defilat numeroase imagini de locuri semnificative. 

Într-o zi, una dintre ele s-a impus, cu violenţă. Vara anului 2019 şi vizitarea insulei Asinara, în Sardinia, pe care se află o închisoare pentru prizonieri din Primul Război mondial mai întâi şi din mafia italiană, mai apoi, azi dezafectată. Frumuseţea locului îţi tăia respiraţia. Azuriul mării se multiplica, precum un ecou, pe pereţii celulelor vopsite în albastru şi alb. Această insulă minusculă, situată la extremitatea nord-vestică a unei alte insule din Mediterana mi-a dat o senzaţie de vertij. De o frumuseţe aspră, sălbatică, era desigur cadrul ideal pentru a deveni un loc de recluziune. Dar când, vizitând una din celule, cu decorul ei minimalist, am văzut nişte foiţe scrise mărunt cu cerneală, am simţit o emoţie puternică. Singuri între patru pereţi, cu o fantă de lumină înspre mare, nişte prizonieri au scris scrisori către cei de acasă sau pur şi simplu au aşternut pe hârtie ce era în sufletul lor.

În condiţiile pandemiei puteam să analizez mai bine emoţia puternică resimţită atunci. Privarea de spaţiu, anularea reperelor cronologice pot deveni suportabile graţie scrisului, care devine, la rândul său raţiunea de a trăi şi, în anumite cazuri, de a supravieţui. Scrisul e salvator, deci. Bineînţeles că e o axiomă la care un scriitor ajunge în mod spontan, dar şi alte persoane, care n-au deloc această preocupare, pot ajunge la aceeaşi concluzie.

Dacă a scrie în recluziune, în izolare, e o formă de speranţă, gestul în sine presupune şi seninătate? Nu există un răspuns univoc. Sindromul paginii albe poate surveni în orice situaţie. În faţa durerii, a iraţionalului, a fricii care stă la pândă poate părea inutil sau chiar indecent să aşterni pe hârtie cuvinte care nu sunt un ecou direct al realităţii.

Şi totuşi un astfel de moment insolit e, în mod paradoxal, un formidabil catalizator de emoţii care permit scrisului să germineze, care conduc către introspecţie dar şi spre întâlnirea cu celălalt, iar acest moment n-ar trebui pierdut, ci exploatat în toate subtilităţile sale. Scrisul are şi o misiune de „divertisment“, în sensul pe care Pascal îl dă termenului, aşa încât să te laşi, fără nicio culpabilizare, tentat de ficţiune cu dimensiunea ei eliberatoare e cât se poate de legitim.

Revenind la Bucureşti, unde trebuia să rămân în carantină într-o garsonieră din centru, am început să observ din balcon lenta rotire a orelor şi uimitoarea aţipire a capitalei. Fiind convinsă de efectul lenitiv al scrisului, într-o seară de mai blândă şi dulce, ritmată de sirenele ambulanţelor, am scris acest poem:

În necunoscut demnă ca un steag încearcă să prindă luna primăvara asta la două degete de cer noapte de mai uşoară şi crocantă cu învelitoare indigo insolentă în balconul hotelului Capşa aerul e pudrat de gri oraşul se ridică pe tocuri în fosă orchestra rămâne fără glas plasatoarea şi-a lăsat poşeta pe rândul fără spectatori cortină trasă peste o scenă bolnavă mobilă aruncată actor în doliu febra dă târcoale vieţile se înfăşoară în necunoscut

*Născută la Paris, Muriel Augry este poetă, eseistă, autoare de nuvele. După un doctorat în literatură la Universitatea Paris Sorbonne a predat la Universitatea din Torino. A lucrat în diplomaţie culturală în Italia, Maroc şi România.

În 1990 a obţinut premiul Roland de Jouvenel al Academiei franceze pentru eseul „Cosmopolitismul în textele scurte ale lui Stendhal şi Mérimée“ (editura Slatkine).

A publicat un volum de nuvele, Rien ne va plus (l’Harmattan, 2010) , şi cinci volume de poezii : Les lendemains turquoises (Marsam, Rabat, 2010), Les Ecailles du Soir (L’Harmattan, 2012), Eclats de murmures (Virgule Editions, Tanger, 2016) Instantanés d’une rive à l’autre  (Virgule Editions, Tanger, 2019), distins cu Premiul Vénus Khoury Ghata pentru poezie ilustrată,  Les lignes de l’attente (Voix d’Encre, Montelimar, 2020). Poemele sale au fost traduse în italiană, spaniolă, engleză, arabă şi română.

Este membră a Société des Gens de lettres şi a Pen club francez. Din 2019 este directoarea Institutului francez din Iaşi.