Tibi-bacsi

Mă consider un om norocos. Viaţa şi cariera mi-au scos în cale oameni de seamă, care mă îmbogăţiseră deja spiritual, fiindcă le citisem operele. Doar faptul că am dat mâna cu ei n-ar trebui să însemne mare lucru, dar eu îl socot un privilegiu şi mă fălesc cu asta.

Am depănat amintiri din Colentina cu Mircea Cărtărescu – fusese dirigintele primei mele prietene, pe când aceasta era la gimnaziu. Am taifasuit pe îndelete cu Horia-Roman Patapievici, Dan C. Mihăilescu. Se cuvine să menţionez şi că am stat la masă cu distinsul colecţionar şi om de cultură Michael Ringier şi cu fostul cancelar german Gerhard Schroeder probabil cele mai alese figuri europene cu care am sporovăit cu naturaleţea cu care aştern acum aceste rânduleţe.

Şi mă consider cel puţin la fel de norocos că am avut chiar în familia mea o personalitate pe care o alătur fără ezitare celor de mai sus: criticul, scriitorul, traducătorul, cadrul didactic universitar bilingv Olah Tibor, despre care am mai scris. A fost însă un om care merită mai mult decât o simplă evocare, ca şi contribuţia sa la cultura română şi, mai ales, la cultura de expresie maghiară din Transilvania.

Locuia la Târgu-Mureş, iar simplul fapt că eram nepotul său (de gradul doi, practic, mamă era nepoata sa pe linie directă) mă transformă în cel mai băftos adolescent din oraşul în care îmi petreceam vacanţele: puteam să văd filme la cinematograful Arta, din rândul 16, central, ba şi cu un culoar despărţitor faţă de rândul 15! Nu mai zic, dacă mergeam cu Tibi-bacsi, reverenţele nu mai conteneau, mă simţeam deja os domnesc! În anii 70-80, Tibi-bacsi a ţinut cronică de cinema la ziarul local, „Voros Zaszlo”€œ (Flamura roşie). În acelaşi timp, preda la Institutul de Teatru, şi la secţia română, şi la cea maghiară, şi îşi vedea de tălmăcirile sale (era acel gen de poliglot care nu doar vorbeşte, ci şi scrie în vreo nouă limbi), dar şi de lecturile sale a€“ îl revăd cu ochii minţii stând în fotoliu cu o carte în mână şi mă gândesc acum, ca şi atunci, că cititul e cea mai frumoasă ocupaţie de pe lumea asta.
 
Până la apartamentul lui Tibi-bacsi, nu mai văzusem vreunul care să fie literalmente tapetat cu cărţi. Nu mai menţionez rolul bibliotecii în care unchiul Tibi a investit o avere (a fost şi singura sa bogăţie, adică a fostului student sărac, ajuns să îşi dea doctoratul la Bologna, unde mâncase, nu era ceva neobişnuit în acea zonă a Italiei, pisici de foame, ceea ce l-a împiedicat ulterior să mai guste miel, pe motiv că ar fi carnea la fel de aţoasă!). Aş insista doar  asupra fascinaţiei pe care o exercitau asupra mea biroul, maşina de scris, presse papier-ul, micile unelte nelipisite din arsenalul unui intelectual. Şi, garderoba, Doamne!, în care erau colecţiile unor reviste cum nu mai văzusem! Găseam acolo revista „Cinema”€œ, „Secolul XXI”€œ, dar şi  „Cahiers du Cinema”, „Paris Match”€œ, „Cine Revue”€œ a€“ doar imaginaţi-vă ce impact aveau asupra unui adolescent dintr-o ţara comunistă tot atâtea expresii ale libertăţii. În acelaşi timp însă, şi ale unei delicioase decadente, materializată în apariţia seminud a unor actriţe pe care le visam a€“ Sylvia Kristel, Maria Baxa etc.

Tibi-bacsi era blajin, distins, unchiul cumsecade,  sfĂtos şi prestigios pe care şi l-ar fi dorit oricine. Îmi amintesc ce intrigat a fost în martie 1990 pentru ca îi spărseseră ferestrele (cum cine? Cine ştia că locuia la etajul 4, deasupra cinematografului? Cine îi adusese pe sătenii din Hodac şi Ibanesti cu autobuzele, chipurile, copiii acestora fiind decapitaţi în centrul Târgu-Mureşului?) după o intervenţie la radio în care îndemnase la cumpătare! Lui, traducătorul lui Rebreanu în maghiară!…

Am mai învăţat de la el şi ce e aceea punctualitate. Mânca la prânz la bunica, sora să, în fiecare zi. Din câte ştiu, pe parcursul a aproape două decenii, a întârziat o singură dată, adică a ajuns la unu şi cinci, dar sunase în prealabil, undeva în vecini, ca să anunţe întârzierea! M-a povăţuit să învăţ practic şi ce e aia politeţe a€“ Tibi-bacsi era protocolar şi cu doamnele de la menaj, sugerându-mi că nu e o chestiune de rang, ci de elementară politeţe ca un bărbat să salute întâiul, indiferent de câtă şcoală avea sau n-avea persoana întâlnită.
 
Undeva prin 1993, eram deja la „Evenimentul zilei”€œ, angajat ca secretar de redacţie, mi-a spus că ziarist e acela care scrie. Mi-am amintit de multe ori ulterior de această observaţie, şi măcar din acest motiv, nepunând la socoteală respectul pe care-l datorez celor care mă citesc, mă străduiesc să postez cât mai des pe acest blog.
 
Tibi-bacsi, fie iertat, s-a prăpădit în 1996, lăsând în urma sa o familie care l-a adorat, o studenţime care l-a divinizat, o bibiloteca excepţională şi pe Goldoni şi Pirandello, condamnaţi să aştepte postum alţi tălmăcitori de marcă.

Articolul a fost publicat şi pe blogul personal.