Taverna Meze – o epopee grecească

Taverna Meze nu este chiar o bucătărie de tavernă, aşa cum îi spune numele, ci mai degrabă o bucătărie elenă superioară cu baze tradiţionale şi aspect modern.

De când Aristotel şi Euripide sunt în plină recesiune şi s-a demonstrat ştinţific că Republica lui Platon nu se simte bine în comunitate cu Kant şi Nietzsche, se pare că figuri luminate ale comunităţii culinare elene şi-au umflat pânzele corabiilor asemenea lui Ulise şi au plecat în căutarea unor tărâmuri mai calde financiar.

Se pare că, în anul 2012 unul dintre aceşti pribegi şi-ar fi aruncat ancora pe meleagurile Traciei, mai exact pe malul unui rău sistematizat numit Dâmboviţa. Ce l-a făcut să poposească tocmai aici şi să nu caute o Troia mai acătarii a fost faptul că la doi paşi de râul pomenit se află Centrul Vechi al cetăţii Bucureştiului. Acest loc asemănându-se izbitor cu Acropole, nu prin marmură sau coloane ci prin peisajul  general de ruină.

Aici omul nostru, pe care-l vom numi în continuare, Odiseu a fost întâmpinat de un localnic cu ştate vechi în industria locală culinară, localnic ce ia propus, pe loc, să construiască în “Micul Paris” o “Foarte Mică Atenă”- 10 mese. Au găsit şi un arhitect pe măsură, un fel de Skopas local devenit faimos prin lucrări precum La Bonne Bouche, Atelierul Mecanic sau Lacrimi şi Sfinţi, pe numele său Corvin Cristian.

Astfel, la intersecţia străzilor Filitti cu Tonitza s-a ridicat stabilimentul numit Taverna Meze, ce-şi propune să ospăteze publicul local cu bucate demne de consemnat în Biblioteca de la Alexandria. Locul, după cum menţiona mai sus cronicarul, are vreo 10 mese şi se remarcă, în prima fază, prin căldura interioară dată de combinaţia de elemente specifice Eladei şi tuşe de design contemporan.

Este genul de loc care te convinge să intri încă de la faţadă. Odată intrat eşti preluat de nişte spartani drăguţi ce te conduc la masă, foşti ieniceri în oastea Divan şi convertiţi acum la grecism. Urmează un lung şir de poeme culinare pe care Odiseu ţi le trimite la masă din templul său culinar. Absolut delicios!

 Nu este chiar o bucătărie de tavernă, aşa cum îi spune numele, ci mai degrabă o bucătărie elenă superioară cu baze tradiţionale şi aspect modern, iar uneori chiar cu o picătură de fusion.

Pe mine unul m-a înnebunit (asemenea sirenelor din Egee) brânza de capră prăjită în crustă de miere. Oricum, să treci de antreuri este o adevărată încercare şi rari sunt acei eroi ce ajung să-şi comande şi felul principal. Veţi găsi la Meze peşti şi fructe de mare cum rar mai identifici în urbe şi specialităţi de care şi grecii cei mai greci se minunează şi se bucură. Tot festinul este udat cu vinuri tipice greceşti.

Despre vinurile greceşti am o teorie probată în ani de zile de călătorii: ele există doar datorită mâncării şi nu ţi-ai lua niciodată un vin grecesc să-l savurezi doar de dragul licorii. Nu, în niciun caz, dar cumva, într-un fel misterios aceste vinuri completeză perfect o masă cu bunătăţi din Elada.

Una peste alta, masa la Meze este o adevarată baladă elenă, iar nota o adevarată tragedie antică. Nu vă aşteptaţi ca la Meze să găsiţi preţuri de tavernă  pentru că nu este deloc aşa, ba dimpotrivă. Calitatea are întodeauna un preţ, iar la Meze festinul culinar îşi argumentează costul. Cu siguranţă localul zugrăvit în această cronică este un plus al urbei noastre, un loc de mers şi de recomandat pentru că ceea ce face bucătarul grec acolo este un act culinar avansat şi creativ, două atribute pe care rar le găseşti într-o bucătărie iar din acest motiv îndrăznesc să spun că Odiseu a găsit în sfârşit Itaca.